
Am scris „Sfâșiere” în urma unei experiențe personale…
După două ore, inima-i bătândă
Se opri o clipă, pentru o secundă
Atunci scumpa-i mamă ce îi veghea somnul
Se sperie tare și strigă pe Domnul
Rogu-te dar Doamne Isuse Hristoase
Vino și din petici sufletul îmi coase
Căci iată cum pruncu-mi se duce departe
Cum frageda-i viață se stinge în moarte
Și așa în viață rost n-am să mai găsesc
Așa pentru nimeni n-am să mai traiesc
Ce rost are viața fară alinare
Când la sânu-mi pruncu-mi se stinge și moare
Ce voi face acum, de m-apucă doru`
Văzând că-ntr-o noapte mi-am pierdut odoru`
Ca frunza veștejită , ce-i de vânt răpusă
Și tânăra-mi viață va cădea străpunsă
Eu rogu-Te Doamne să mă iei pe mine
Lasa-mi fătu` în viață
Iată, vin la Tine
Sunt fară speranță
evaancutahamza a zis
Fără cuvinte… indiferent de care a fost experiența, îmi pare tare rău! Din păcate, cunosc părinți care și-au pierdut copiii de mici și nu se poate spune ce durere e.
Alex Popa a zis
Așa e! Îți mulțumesc mult, Eva!
Ioana Ishikawa - Constantin a zis
Îmi pare rău că atât de multă profunzime a izvorât în urma unei experiențe personale. Nu știu dacă e vorba de un copil sau nu, dar dacă da, tot dintr-o experiență personală înleg perfect prin ce treci și pot să confirm că mai multă durere nu există. În altă ordine de idei, superbe versuri.
Alex Popa a zis
Ai dreptate Ioana. Nimic nu poate înlocui o astfel de pierdere.
Versurile astea le-am scris însă cu ani în urmă.
Îți mulțumesc mult!
Otilia Dima a zis
Oooo, m-a terminat poezia ta. Nu cred că există o durere mai mare. Am văzut că ai scris că este dintr-o experiență personală … oricum ar fi îmi pare rău.
Foarte profundă poezia.
Alex Popa a zis
Așa este, Otilia, nu există durere mai mare.
Da, o experiență personală, cu ani în urmă.
Se spune că timpul vindecă orice rană, nu vindecă nimic,
te ajută doar să te obijnuiești cu durerea.
Îți mulțumesc mult, Otilia!