Promisiunea e promisiune și se ține scai de tine

 

 

 

 

 

 

Salutare! 

Un An Nou minunat vă doresc tuturor, dragilor! Fie ca anul 2020 să vă aducă tot ce vă doriți!

O mini-vacanță bine meritată. Petrecută desigur mai mult pe Facebook și citind ce am scris anul ce tocmai a trecut, dar m-am întors cu forțe noi. Începe nebunia editatului, draftul doi a intrat deja în priză.

Ok, am promis că pe 01.01.2020 ori voi trimite manuscrisul „Întunericul” la editură, ori voi publica un capitol întreg din acesta.

Dat fiind faptul că nu sunt pregătit să expediez manuscrisul, voi publica un capitol din acesta. Atenție însă, e needitat. Orice greșeli sau neconcordanțe, vă rog să mi le semnalați. Vă voi fi recunoscător!

Vă mulțumesc pentru vizită și vă doresc lectură plăcută în continuare!

Hidra 

(O parte din acest capitol am publicat-o deja aici)

Capitolul 10 

01

Nici nu știam cât trecuse și eram uimită. Pe drum, tata nici nu a vorbit cu mine. Asta era uimitor. El întotdeauna îmi vorbea, mă învăța și avea grijă de mine. 

„Ce se întâmplase între timp?

Cât timp trecuse de fapt și de ce nu mă vizitase deloc?” Întrebări ce îmi pocneau în minte ca niște baloane de săpun. Întrebări ce mă uimeau prin însuși faptul că mi le puneam. Ajunsă acasă am aflat cât și totuși mă uimea atitudinea tatălui meu mai mult ca orice.

„Pfoai, Dumnezeule! Și eu care crezusem că am stat în locul ăla zeci de ani în șir.” Îmi zic. Mă simțeam mai bătrână, ca și cum îmi storseseră anii din corp cu metodele lor.

I se spune spital. Un spital presupune bolnavi care trebuie îngrijiți. Acolo, singura îngrijire de care am avut parte a fost faptul că în fiecare zi una din „asistente” le agresa pe paciente în mod regulat. Și când spun „regulat” exact la asta mă refer.

02

Pe Marta am întâlnit-o acolo. Au pus-o în lanțuri, dar ea se zbătea ca și când lumea ar fi fost pe cale să se prăbușească peste ea și trebuia să scape. Am văzut-o din hol, de cum am pășit în blestemăția aia de loc. În camera de pedeapsă. Cineva lăsase ușa întredeschisă și am putut-o vedea. Era practic o copilă. O copilă cu ochii triști. Măruntă, 1,60 cel mult.

Încheieturile mâinilor și gleznele picioarelor îi sângerau. Se vedea clar că durerea îi trecea prin corp din picioare și până în creștet din modul în care își pocea corpul, încordându-l și relaxându-l doar pentru a face față, doar pentru a nu muri. Din când în când mai leșina, dar era trezită de umflata aia cu găleata cu apă și cu palme peste ochi ca și când i-ar fi dat mângâierile mamă-sii.

M-am uitat la ea mai bine de două ore. La ea și la aia care îi administra probabil o corecție.

„Ce caut aici?” M-am întrebat atunci pe dată.

Deja știam însă. Judecătorul a recomandat o perioadă de verificare psihiatrică. Ca și când eram pedepsită pentru că am făcut ceea ce trebuia să facă organele în drept.

Și iată că găsiseră locul tocmai bun. Locul ideal pentru o eventuală vindecare.

„Ah!” Asta m-a înfuriat. Putea fi incompetență sau putea fi complicitate. Ambele variante erau rele pentru mine.

03

În prima zi acolo, am stat singură într-un colț pe vine uitându-mă la fetele care se plimbau prin fața mea ca niște somnambuli fără direcție, lovindu-se din când în când de mine și chiar împingându-se una pe alta în momente scurte de luciditate. Eram două care nu eram în cămăși de forță. Eu și această fată consumată de propria-i tragedie. Cu ochii plânși și roșii, brățări roșii la mâini de sânge s-a așezat într-un colț și ea. Mirosea a sălbăticie, avea ca o foame de nestăpânit în priviri. Se uita la mine cu aceeași teamă cu, care mă uitam eu la ea.

La circa 30 de minute după ce am ajuns în salonul ăla și mi s-a spus să fiu cuminte, să nu creez probleme, ușa s-a izbit de perete și Rodica a intrat cu mâna întinsă și cu arătătorul îndreptat spre ea. 

„E timpul!” țipă aceasta.

Capul îmi plecă pe dată în direcția indicată de ea.

Marta se împingea în picioare dorind parcă să treacă dincolo de zid sau măcar să se facă mică, invizibilă dacă era cu putință. 

„Nuu!” Zise, săraca de ea ghemuindu-se în zidul ăla de parcă ar fi fost mă-sa.

Rodica ridică cealaltă mână care fusese ascunsă ochilor mei de gabaritul femeii.

Două lanțuri cu, cătușe de fier la capete.

De cum le-am văzut, inima mi s-a oprit în piept și plămânii mi s-au golit de aer. Mi-am îmbrățișat ambii genunchi și mi-am pus fața între ei.

Nu mă puteam uita la așa ceva.

„Haide, altfel dai un exemplu prost noii noastre venite!” Zise aceasta.

„Ce putea face făptura asta pentru a fi nevoie să fie pusă în lanțuri? Cu ce greșise ea?” M-am întrebat și eu retoric.

Pentru un moment nici nu am putut să mă gândesc, dar dint-un motiv sau altul în minte mi-a fulgerat chipul Larei ceea ce m-a făcut să deschid ochii.

Era imaginea sărmanei Lara cea care mă zguduise așa sau eventualitatea a ceea ce intuiam că se va întâmpla? Nu știu, cert este că cu greu am ridicat privirea dintre picioare.

Oh, Doamne! Nu încă una, nu încă un suflet nevinovat! Butucii femeii ca doi stâlpi sprijinind un colos pitic de slănină și în cele din urmă capul ei ca de pachiderm îmi dădu impresia că e doar un desen animat. Dar nu era așa. Nu, nici pe departe. Femeia era capabilă de mult rău. Strânsei din nou din ochi sperând că visez. 

Nu am eu atâta noroc însă. Nebunia mare era că acesta era un loc unde se presupunea că am venit să mă refac psihic. Dar nimeni nu iese din închisoare reabilitat, presupun. Există și o variantă pentru spitale de nebuni de asemenea cu siguranță. 

Dar după cum vedeam eu lucrurile, eram perfect sănătoasă, doar un nebun ar îndura urgia răului. De aici și conflictul dintre mine și Dumnezeu, care dacă există, ori e prea cinic ca să gândească la noi cu milă ori e nebun de legat.

Aveam eu să îndur nebunia ce tocmai se desfășura înaintea mea? Nu știam, dar îmi simțeam pumnii strânși în jurul genunchilor care stăteau să pleznească sub strânsoarea brațelor ce le înconjurau. Un uruit a început în mintea mea și curând mi-am dat seama că acesta venea din gâtul meu. Am simțit strânsoarea slăbind și mii de săgeți străpungându-mi palmele și buricele degetelor.

O senzație de căldură mă înconjură pe după spate ca o mantie.

„Oh!” Gândesc deschizând ochii fixați acum în bucile femeii pachiderm.

Rodica înaintă până lângă Marta și își înfipse mâna în părul ei.

„Ți-am zis să te ridici!” Țipă aceasta la ea. 

Marta se prinse de mâna ei ca de ultima salvare murmurând și icnind un pic. 

Grăsana o ridică, ca o macara, ținând-o de păr cu picioarele atârnându-i în aer.

M-am ridicat în picioare și am mers lângă Rodica. Am vrut atât de mult să-i pocesc nasul bocârnat și moaca aia borșită, dar m-am abținut.

„Hai, uite că a venit să te vadă mai de aproape. Asta e mai curajoasă. E mai tânără, făă!” zise aceasta uitându-se în spate spre mine întâi și apoi la Marta.

Fata întinse mâinile și așa-zisa îngrijitoare i le înconjură cu câte o cătușă cu șurub pe fiecare.

O lăsă jos pe fată și se uită de sus la ea.

„Haide, că avem brățări noi, azi ni le-au adus. Cu astea scapi de mâini înainte să te scapi de ele. Nu mai scapi tu, făă!” Strigă aceasta strâmbându-și moaca ca și când ar fi fost pe imaș.

Nu știam ce să fac. Dacă făceam ceva nepermis eram pusă în cămașă de forță. Fusesem avertizată de asta încă de când ajunsesem acolo. Numai de asta nu aveam nevoie.

04

Rodica o luă de păr încă o dată și o izbi cu capul de perete. Marta căzu lată, cu brațele căzând și ele pe lângă ea lipsite de viață. Trupul ei lipsit de vlagă se zdruncină bine de podeaua rece la durerea ei.

Mă uitam neputincioasă.

„Ajută Andra, dacă poți!” Mi-am zis uitându-mă în podeaua de piatră.

Femeia o apucă de un picior și-i înconjură glezna cu o cătușă. Băgă șurubul prin cele două găuri și prinse piulița. Cu celălalt picior procedă la fel.

O apucă apoi de cele două lanțuri făcându-i corpul un triunghi și o ridică, ca pe o sacoșă.

O lăsă apoi lată în mijlocul salonului. Toate fetele se dădură la o parte ca și cum ar fi intuit ce avea să se întâmple.

Aceasta întoarse capul și se uită spre mine.

„Uite ce greu ne e cu nebunele!” Îmi zise ștergându-și fruntea de sudoarea ce-i acoperea în realitate toată fața.

„Trebuie să știi…” Începu ea. 

„Medicamente nu prea avem aici. Dar avem soluții. Avem soluții să vă tratăm de n-o să-ți vină să crezi.” Zise întorcând capul către Marta care mișcase din picior. Un spasm sau ceva.

„Deja nu-mi vine să cred!” Îmi venea să-i zic, dar îmi ținui gura în așteptarea deznodământului a ceea ce voia să zică.

„Îhâm!” zisei. Atât.

„Da, există un medicament pe care îl dăm tuturor pacienților…” Zise ea.

„Indiferent de comportament, în fiecare zi. Un medicament standard.” Femeia ridică o mână. „Ascultă bine, tu nu ești privilegiată. Aici știm ce ai făcut, dar îți dăm pace, că oricum pe Dealul Negru lucrurile trebuiau terminate de mult timp.

Atât să știi, de tratament nu scapi.” Mă uitam la ea dorindu-mi să fiu la mine acasă. Să citesc o carte, poate sau să mă antrenez. Și în același timp atât de dor mi se făcea de satârul ăla și la fel de mult de micul Kobun încât am strâns din pumni și din dinți ca să nu fac vreo prostie.

„Ce fac Doamne?” Mă-ntreb ducând o mână la frunte. „Cum scap din iadul ăsta?” Un plan de scăpare nu aveam. Tot ce trebuia să fac însă era să deschid ochii și să observ. În tot locul există soluții de scăpare. Nu putea fi acest spital chiar Alcatraz.

Mă uitam însă pe sub ochi la Rodica. 

„Fă, dormi sau ai murit?” Zise ea. Femeia întoarse capul către mine. 

„Uite-te fă, uite-te, că tot așa o să-ți vină și ție rândul și vreau să fii ascultătoare.” Ceva în capul ăla mare al femeii trebuia să se întâmple. M-am întrebat cu ochii la ea ce anume a trebuit să i se întâmple în viață ca ea să devină un astfel de specimen. Un astfel de monstru capabil de atât rău.

05

Aceasta își prinse mâna ca un clește de fața Martei, cu palma deasupra gurii și strânse din degete cu putere.

Gura fetei făcu „Plonc”, ca un capac de sticlă de bere și se deschise. Aceasta băgă două degete înăuntru și se ridică.

„Acum fii atentă! Uite-te bine.” Își desfăcu halatul alb de pe ea și îl dădu jos.

Se lăsă pe vine deasupra capului fetei și-și desfăcu bucile.

„Ah, nu sunt destul de udă, azi!” Zise ea trecându-și mâna printre picioare.

„Deschide fă gura bine!” Zise băgând iar două degete în gura Martei.

Fata era lipsită de orice mișcare iar eu mă uitam aproape inertă și eu anticipând ceea ce avea să facă.

Rodica își dezveli de tot șuncile dintre picioare și găsi până la urmă și vulva pe care o căuta.

Se lăsă iar pe vine și-i strivi fața Martei între bucile ei și începu să se miște înainte și înapoi ținând-o de cap pe aceasta.

„Ah, da!” zise ea. „Asta știe bine, dar acum e puturoasă.” Zise oprindu-se și ridicându-se în picioare. 

„Acum știi la ce să te aștepți. Dacă vei fi cuminte și ascultătoare, o să îți fie bine. Altfel vei suferi consecințele.” Îmi zise privindu-mă în ochi.

Cred că dacă mă lovea în cap cu un par, nu simțeam nimic. Înlemnisem, împietrisem în loc. Nu mă puteam mișca. Și ochii îmi rămăseseră căscați la grozăvia ce se desfășurase sub privirea mea.

„Hai, acum la camere. Voi două dormiți în același pat. Hai după mine, că îți arăt eu unde.” Zise luând-o de lanțul mâinilor pe Marta și trăgând-o după ea.

„Așa ceva e imposibil!” Îmi spun.

„Sunt nebună sau îmi imaginez. Nu poate fi real! Nu și nu.” Gândesc în timp ce fac eforturi uriașe să încep să mă mișc. Era ca și cum corpul nu mă mai asculta. Eram lipsită de puterea de a-l mișca. De a-i da comanda să meargă înainte.

Am reușit până la urmă convingându-mă că Rodica se va întoarce și mă va lua și pe mine la fel ca pe Marta, de mână sau de picior și mă va târî până în cameră.

Când am ajuns-o din urmă, o luase pe sus pe Marta și o aruncase pe patul de jos. A trebuit să mă așez lângă ea. Deși îmi era atât de teamă să nu fie moartă.

„Dormiți, că mâine va fi vai de pielea voastră!” Zise făcând semn cu palma.

06

A doua zi veni repede. Adormisem imediat ce pusesem capul pe braț. Marta încă sufla și am simțit căldura pielii ei lipite de mine. Asta m-a liniștit un pic.

Apoi nu am mai simțit nimic toată noaptea.

A doua zi ne-au dus iar în salon unde puteam fi supravegheate mai bine.

Marta era în viață, slavă Domnului!

Rodica intră iarăși inopinat și întinse brațul și degetul de data asta spre mine.

„E rândul tău, păpușă! Ai noroc, ești prima. O să te bucuri de întreg tratamentul.” zise grăsana uitându-se la mine ca la o bucată de friptură zemoasă dar perpelită bine pe grătar.

Și perpelită eram. Tot ceea ce avusese loc sub privirile mele, îmi ridicase părul pe mine.

„Dacă și în spital… 

Dacă nici în spital nu mai ești în siguranță și dacă nici aici grija față de om nu mai există, ce să spun de restul lumii?” Era contrar oricăror norme morale și de conduită ce se petrecea acolo.

Eram oarecum tristă în sufletul meu găsind nesperanța într-un loc în care aceasta trebuia să abunde și în realitate eram terifiată de perspectiva care mi se afișa în față. Aici totul era întuneric. De la recepționera care se uita cu atâta nonșalanță în camera de pedeapsă, la așa-zisele îngrijitoare care aveau să vină eventual fuguța în spatele meu să o scape pe Rodica.

„Haide Andra, e doar rându-l tău. Nu e nimic deosebit, doar urmezi regulile.” Îmi zic încercând să mă conving că nu e mare scofală în caz că aș fi atacat-o în vreun fel.

„Hai, că o să te iau ușor. Marta a fost obraznică, dar și-a învățat lecția. Sunt sigură că tu o să fii cuminte, Andra. Nu e așa?” întrebă aceasta cu o grimasă pe chip.

I-am aruncat o privire nevinovată încercând să nu o provoc, dar femeia vorbea serios și eu eram pe cale să o iau razna.

Am încercat să nu o sfidez, dar ce a înțeles din ochii mei o făcu să se îndrepte către mine. Câțiva pași mici și ne aflam la doar câțiva centimetrii una de alta.

Eram sigură că își repeta în minte că e rândul meu și a trebuit să-i replic cumva.

„Da…” Zic în mintea mea. „Cum să nu… Numai pune tu o mână pe mine..” Gândesc evitându-i privirea.

Știam însă că nu aveam nici o șansă împotriva greutății ei. Cam toate tehnicile de judo îmi spuneau asta. Cum aș putea arunca o așa oponentă?

Kuzushi pervers (definiția mea), să o debalansez cu o lovitură era singura șansă. , iar capul îi era singurul loc vulnerabil. În rest era protejată de șunci ca de o armură impenetrabilă. Nu puteam să o arunc în nici un fel.

„Prea mare pentru mine. Cel puțin 90 de kile, cel mult 1,68 înălțime, aproape cât mine de înaltă. Practic un butoi ambulant.”

Rodica veni lângă mine, dar mă dădui doi pași în spate.

„Unde te duci, fă? Păi eu m-am gândit toată noaptea la tine ca tu să fugi acum de mine, fă?

Vino fă încoace că nu-ți fac nimic rău” zise ea încercând să pună mâna pe mine. 

De două ori m-am ferit și nu m-a putut atinge. A treia oară nu am mai scăpat însă.

M-a prins de încheietura mâinii.

„Haide, e timpul să-ți dau medicamentul!” Mi-a zis.

N-am rezistat și i-am prins încheietura ridicând mâna pentru a-mi da drumul și-am pus cealaltă palmă pe cotul ei. I-am sucit mâna și-am pus talpa în spatele genunchiului piciorului ei de sprijin și am împins. S-a lungit pe burtă una două. Am sărit apoi pe ea cu, cotul în ceafa ei. A mușcat din piatră și botul i s-a umplut de sânge. 

„Hai c-ai pus-o, Andra!” îmi zic uitându-mă la Marta care avea un pic capul aplecat și toată fața un zâmbet. Îi zâmbesc înapoi, mai mult cu o grimasă, dar sincer. 

În același timp aud o ușă deschizânu-se în spatele meu și imediat simt mâini pe brațele mele smucindu-mă în sus. Exact cum bănuisem.

„Hai că te-ai scos!” zise una dintre îngrijitoare. „Te-ai pricopsit cu câteva luni de pedeapsă!” mai zise aceasta. I-am aruncat o privire sictirită în care o informam cât de mult îmi păsa.

Acestea mă traseră până în camera de pedeapsă unde îmi puseră cătușile la mâini și mă loviră bine la ficat până aproape că leșinai. Mă lăsară apoi atârnând în lanțuri cu ochii la patul ăla din fața mea pe care tânjeam să mă așez. Nu reușii să-mi dau seama cât timp mă bătură, dar am izbutit să văd că unele din îngrijitoare plecaseră acasă.

Eram extenuată. Ochii mi se îngreunau cu fiecare moment și brațele îmi vibrau. Un cuțit îmi traversă coapsele și îmi fulgeră în pelvis făcându-mi genunchii să mi se îndoaie și brațele să mi se întindă la maxim. Atârnam de brațe cu vârfurile degetelor picioarelor hârșâind podeaua rece de sub mine.

 Bărbia mi s-a proptit în piept și nu mai știu nimic din ce s-a întâmplat după aceea.

M-am trezit de dimineață când două au venit și m-au luat de pe pat și m-au pus din nou în lanțuri. Apoi a venit Rodica cu o armă în mână.

„Uite…” Zise fluturând pușca aia în fața mea.

„Asta e fata mea. E fata mea, da. Și valorează mai mult ca tine. Să o pun pe ea să te pedepsească? Îți place să fii rea fă, huh? Îți place?” Am icnit și am închis ochii.

„Deschide fă ochii când vorbesc cu tine!” Mi-a zis.

Nu, știi ce? Dacă stau să mă gândesc, îți stă mai bine moartă. Așa că, cred că poți să îi ții închiși. Nu mă deranjează! 

Ar trebui să te omor, fă, pentru ceea ce ai făcut. Ar trebui să te omor acum fă!

Și știi? Nu e o idee rea. Nu e rea deloc.” Îmi zise împungându-mă cu țeava armei.

„Ar trebui să-ți dau drumul în pădure. Pariez că ai fi o căprioară pe cinste. Capul  tău ar sta bine pe peretele meu cu trofee.”

Încercam să nu aud ceea ce auzeam și totuși mă gândeam că dacă mi-ar fi dat drumul cum spunea, capul ei ar fi stat pe un perete cu trofee. Capul reginei porcilor.

Rodica m-a luat de păr și m-a scuipat în față presându-și apoi palma de fața mea pentru a întinde flecma aia pe fiecare centimetru de piele, după care m-a lovit cu sete de câteva ori la ficat după care s-a așezat. Cred că obosise. Aproape că îmi veni să râd. Dacă nu erau durerile alea și putuoarea care îmi ardea fața, probabil că aș fi făcut-o.

„Nu puteai tu să accepți programul?” Îmi zise aceasta uitându-se spre mine.

Capul îmi atârna în față, ca și cum eram gata să îmi iau zborul. L-am dat un pic într-o parte și m-am uitat la ea.

„Ce înseamnă asta?” Zic cu o bală scurgându-mi-se în colțul gurii.

„Făă!” Zbieră aceasta. „Eu fac legea aici! Și nimeni nu îmi pune mie întrebări, fă, auzi tu?” mai zise ridicându-se în picioare și înfigându-și mâna în părul meu.

Eram deja aproape leșinată, așa că palma aia cât o tonă peste fața mea deja încinsă a fost ca și cum mi-ar fi aruncat un făraș de cărbuni în față.

„Sper că ți-a plăcut!” Îmi zise aceasta întorcându-se și ieșind.

Am stat în lanțurile alea zi de zi până am pierdut noțiunea timpului.

După un timp eram de-a dreptul istovită de bătăile încasate.

Mi-am amintit de tata și m-am întrebat de ce nu mă vizitase. Eram sigură că trecuseră câțiva ani și cu siguranță trebuia să fi fost eliberată deja. Nu mai știam cât ordonase judecătorul să stau închisă, dar în orice caz nu atâția ani. 

07

Marta nu știu cum făcu, dar într-o seară sustrase cheia de la camera de pedeapsă și de cum se făcu de seară am auzit ușa descuindu-se și pe ea am văzut-o intrând la mine. Luna era deja pe cer și toată lumea în spital dormea. La naiba, se dădea stingerea de la ora șapte. 

Avusesem deja două ore de odihnă pe pat, cred. Nu știu cât era ceasul, dar am tras de pleoapele alea cu toate forțele pe care le mai aveam în corp.

O lanternă în mâna ei împrăștie întunericul în lături și atunci am tresărit.

Nu îmbătrânise deloc deci ipoteza că trecură ani căzu.

„Stai un pic, de ce e Marta veselă?” M-am întrebat cu ochii la ea.

„Ce faci? Cum te simți? Rodica este foarte rea când o superi. Dar dacă asculți de tot ce spune, e aproape inofensivă.” Zise ea.

„Am văzut eu ce înseamnă inofensiv în opinia ta!” Am gândit.

Eram destul de tristă, mă învățasem deja cu bătaia, iar surpriza ei mi-a plăcut atât de mult încât am îmbrățișat-o de cum am dat cu ochii de ea, chiar de simțeam mii de cuțite în brațe.

A stat cu mine aproape toată noaptea.

„Oh, te așteptam! Te-am recunoscut de cum te-am văzut!” zise ea cu un zâmbet ca de copil pe chip.

„S-a dus vestea despre tine. Această puștoaică care i-a omorât pe frații demoni. Pe cei ce omorâseră atâția oameni și băgaseră atâtea fete în rețea. ” Zise ea cu lacrimile coborându-i în jos pe chip. M-a îmbrățișat și mi-a sărutat obrazul.

„13 zile am petrecut în dărăpănătura aia de casă unde puțea mai rău ca într-un cavou.” Zise ea.

„Monstrul era foarte rău, mult mai rău ca Demonul, fratele său. Nu știu cum ai reușit să scapi!” zise cu ochii în poala mea uitându-se ezitant la mine. 

„Pe mine m-a prins și m-a pus în lanțuri. Cinci zile a trebuit să stau în magazia aia latârnând în scripetele ăla ca o bucată de șuncă afumată.”

Nu m-a bătut, că eram virgină. S-a bucurat de trupul meu în alte feluri însă.” Zise și când mă uitai la mâinile ei, tremurau.

„Nu mai îmi spune despre asta, că te doare, lasă..” Îi zic apucându-i mâna stângă.

„Ba da!” zise punând-o pe cealaltă pe fața mea. 

„Îmi face bine să vorbesc cu cineva. Sunt de atâta timp bătaia lor de joc și nici una nu mă tratează uman. E bine să am cu cine vorbi.”

Încuviințai din cap și zâmbii.

„Atunci mă bucur că te pot asculta!” îi spusei în gând.

„Așa… unde eram? Ah da…

Pe mine nu m-a violat fizic, dar mi-a violat sufletul în fiecare zi cât m-a ținut acolo.

Apoi mi-a zis că o să-i sune pe băieți să mă ducă la stăpân după ce s-o sătura el întâi, după care mi-a zis că mai bine își caută una numai pentru el dacă tot o să mă dea pe mine la schimb.

„La schimb?” am tresărit ca dintr-un coșmar dând din cap buimacă.

„La schimb, da…” Zise lăsând privirea în jos.

De câte ori îi pica în mâini o virgină, le putea cere ce voia el, asta am înțeles. Că s-a lăudat la mine că o să facă bani mulți cu mine și că de aceea mă păstrează intactă.

Am plecat capul pentru că îmi distrugeau spiritul aceste cuvinte și nu voiam încă să mor.

Dar ce i-a făcut Danei, m-a făcut să-mi doresc asta pe deplin.”

„Dana?” Întreb.

„Da. Dana a fost și ea… o fată răpită de Monstru, săraca…” Zise. De data asta cu un oftat profund.

„Ei, despre care ei vorbea și Dana, cine era și care era rolul ei în toată treaba asta?” M-am întrebat ciulindu-mi urechile la cuvintele ei.

08

„În ziua când a răpit-o pe Dana aproape că am reușit să fug.

Mi-a slăbit lanțul la scripete și m-a pus pe butoiul ăla. A început după aceea să se frece de corpul meu. Când a zis:

„Mama mă-sii, m-am săturat de porcăria asta. Dacă nu mă mânca în cur să le spun de tine, acum ne simțeam bine împreună, fă, proasto.

Și ți-ar fi plăcut și ție. Da, da. Ți-ar fi plăcut.” Mi-a zis.

„Dar stai că mă duc să-mi caut una. Una numai pentru mine. Una perfectă, cum puține sunt.” Mi-a zis lăsându-mă să cad de pe butoi pe genunchi în fața lui. După care a plecat. Am auzit mașina pornind și ieșind din curte. Hârbul ăla trosnea din toate încheieturile.

Am așteptat să văd dacă se întoarce însă am auzit mașina huruind în jos pe vale.

„Ah, acum e momentul, mi-am zis și m-am ridicat cu greu în picioare. Mi-am ridicat chiloții și am muncit la prima cătușă mai bine de o oră și jumătate. Număram secundele, apoi minutele. 

La a doua era să mă las păgubașă. Degetele îmi picurau sânge și nu le mai puteam atinge unele de altele fără să mă doară.” Zise Marta.

Se opri și mă privi în ochi. I-am sărutat mâna și i-am pus-o pe obrazul meu. Îmi rupea sufletul cu fiecare cuvânt, dar ei îi făcea bine.

„Și apoi, și apoi…” Zise făcând eforturi să respire pe nas cu lacrimile înnecându-i obrajii. 

„Cred că e în natura noastră, atunci când simțim pericolul, atunci ne trezim gata să ne dăm viața pentru a ne atinge obiectivele.” Ridică, capul ca să vadă dacă înțelegeam la ce se referea. Înțelegeam.

În situații disperate, omul acționează disperat. M-am uitat la ea și am dat din cap.

„Am prins piulița aia cu dinții, așezată pe genunchi și-am învârtit-o cu capul până a căzut jos și m-am văzut liberă. 

Am dat să fug ieșind afară din magazie pe holul ăla întunecat și apoi pe cel larg.

M-am grăbit afară.

Un sân îmi era la vedere și eu nici nu observasem.” Cu părul în ochi m-am lovit de o bară metalică ieșită în afară din colțul casei.” Se opri arătându-mi o cicatrice pe pulpa piciorului drept.

„În zece minute aveam piciorul roșu, fără ca măcar să simt. Șchiopătam fără să-mi dau seama.”  Zise frământându-și mâinile. Simțeam durerea din glasul ei și o furie de nestăvilit creștea în mine.

„Am căutat jumătate de oră telefonul ăla și nu l-am găsit.” Continuă ea. 

Povestea ei mă trezise deja de-a binelea și nu mai puteam dormi. Gândul că și ea fusese în aceeași situație ca mine, și scăpase mă bucura și mă speria în același timp. Simțeam un deznodământ nu tocmai bun în tremuratul vocii ei și în lacrimile ce-i inundau obrajii bandajați, cu pete roșii ieșind de sub ei ca niște copilași scoțând capetele de sub păturici la auzul vocilor părinților lor.

Nu văzusem niciodată o fată plângând în felul acela.

Am înghițit în sec privind în ochii ei roșii și am strâns-o de mâini.

A oftat un moment și a continuat.

09

„Aș fi fugit atunci, dar piciorul ăla tare mă junghia.” Zise trecându-și mâna peste chip cu grijă să nu smulgă bandajele alea. 

„M-am bandajat cu o cârpă pe care am găsit-o pe un butoi în spatele casei, pe unde o luasem gândindu-mă să nu fug prin față. Curtea aia era plină de butoaie și de lucruri inutile peste care dădeai vrei nu vrei.

Am mers încet, cu grijă pe lângă casă.

Am văzut câinii legați. Și ei m-au observat pe mine, din cuștile lor.

Unul a ieșit circa un metru și a fost tras înapoi de lanț.

Celălalt lătra din cușcă uitându-se la mine.

Apoi mi-am făcut curaj și-am trecut de ei împungând către ei cu un băț găsit pe jos. La un moment dat au tăcut.

Asta nu e bine! „M-am gândit eu.” Zise. 

„Dar am mai făcut câțiva pași.

Trecusem rapid pe lângă casă și pe lângă focul ce ardea în butoi, cu negru fum ce se înălța spre cer ca o mărturie a răului care era acolo, în întuneric. Atunci m-a prins din nou.

Ce faci aici, târfă? Mi-a zis înșfăcându-mă de ceafă și împingându-mă pe burtă.

Am îmbrățișat pământul și cu mâinile și cu gura.

Știu că a venit la capul meu și atât. Când m-am trezit eram din nou legată de pat. Și de mâini și de picioare. Tremuram de frig cu o durere de cap ce când mișcam chiar și ochii, îmi zvâcneau înăuntru ca un picamer zguduindu-mă de-mi tremura bărbia. A trebuit totuși să mă mișc. Altfel aș fi crezut că am murit și am ajuns în iad. Acolo în iad diavolul ar fi fost acest clopotar care îmi bătea un clopot în cap de-mi venea să mor. Din nou.”

Atunci s-a oprit și o mână i s-a prins de degetele mâinii mele stângi. A ezitat un pic cu privirea și a oftat.

„Când m-am uitat în sus, am văzut o fată care era legată pe pat. Complet dezbrăcată. Cu gleznele rănite și încheieturile mâinilor la fel.

Tremura și-i auzeam gleznele trosnindu-i în lanțurile alea reci și necruțătoare.

Am ridicat ochii să o văd dar ochii ei erau închiși. Plângea. M-am ghemuit acolo lângă pat cu gândul la ea.” A zis strângându-mă de mână. Bandajele trebuie să-i fi fost ude leoarcă, că unul atârna gata să cadă de pe fața ei.

De unde o fi adus-o? „M-am întrebat.”

„Și ai aflat de unde o adusese, Marta?” Am întrebat-o prinzându-i mâinile între ale mele. Tremura.

„Da, am aflat. Era metoda standard. Făcea pe taximetristul și le lovea. Le aducea apoi la casa lui și le lega de pat. Asta a făcut cu mine. Le viola dacă nu erau virgine, le viola în mod repetat, dar dacă erau, îi suna pe ceilalți. Nu am aflat încă cine erau aceia, dar și ei lucrau pentru cineva. La telefon întotdeauna vorbea de Stăpânul.” Zise cu ochii plini cu lacrimi. Când clipi acestea i se rostogoliră pe obraji.

„Ceilalți din nou? E clar, vorbește de o rețea…” Mi-am spus legând cuvintele ei de cuvintele lui Demonos.

Mă uitam cu ochii întredeschiși la ea și practic ceea ce mă uimea, era lejeritatea cu care vorbea despre aceste lucruri. Aproape că devenise imună. Nu o mai afectau, chinurile acestea i se păreau normale.

„Oh, Doamne Dumnezeule!” Mi-am  zis. 

„Fata asta are nevoie de o îmbrățișare mai mult ca mine.” Și-atunci am prins-o în brațe din nou. I-am simțit căldura în piept. Nu era pierdută de tot, doar un pic rătăcită.

„Doamne! De ce permiți Tu așa ceva? De ce?” Întrebări la care nu puteam găsi răspuns.  Nu unul logic cel puțin.

O neputință acerbă m-a lovit atunci instant. Ca și cum toate aceste întâmplări avuseseră loc asupra mea. Toate deodată. Fără să pot face în vreun fel față.

M-am uitat la ea și i-am zis. 

„Și? Mai departe, ce s-a întâmplat cu Dana?” Am întrebat parcă știind dinainte ce avea să îmi spună. Sufletul îmi tremura la fel ca mâinile ei și întunericul căpăta tot mai mult sens.. 

„A lovit-o de două ori cu pumnul peste față.” A zis prăbușindu-se în brațele mele cu bărbia pe umărul meu stâng.

„Oh…” icnea și plângea în hohote.

„Tremura săraca și nici nu mai îndrăznea să ridice privirea. Îi auzeam cătușele alea zăngănind ca niște clopoței.”

Ce vrei de la mine? A întrebat Dana în șoaptă.

Ce-ai zis, fă? Fii atentă. Nu te mai bat, dar fac un pact cu tine.

În mașină ai zis că ești virgină. Dacă ești, te iau de nevastă, fă și o să fii a mea, doar a mea. Și eu doar al tău.

Fata a acceptat și i s-a dăruit. I s-a dăruit în patul ăla și el i-a făcut tot felul de promisiuni.”

„Marta, respiră!” I-am zis periind o mână de spatele ei. S-a dat înapoi și s-a uitat iar la mine.

„Nu știu de ce, dar cred că o cunoștea. Nu o luase ca pe mine!” A zis.

„Apoi dis de dimineață s-a dat jos de pe pat fără să o trezească pe Dana. A învelit-o și a ieșit afară. Când s-a întors vorbea la telefon. Părea că se certa cu cineva. Că protesta împotriva a ceva. Pe chipul lui avea o furie pe care nu o mai văzusem până atunci. Dădea din mâini cu fața aprinsă ca un furnal încins.”

10

P-asta nu pot să v-o dau! Eu nu am stăpân! Dacă o vrea să vină chiar el!” A zis dând din mână și uitându-se spre ea.

Dana a sărit din somn ca lovită de pumnul lui și s-a ghemuit din nou în colțul patului. Se uita la el pe sub ochi fără să se miște. Am ridicat capul și i-am văzut mâinile și un picior tremurându-i pe pat.

E a mea și o iubesc.  Nu o dau la nimeni! A zis fără să observe că mă uitam la el. Apoi s-a întors cu spatele.

Pe cealaltă v-o dau. Veniți să o luați! A mai zis și a închis telefonul aruncându-l apoi pe pat, lângă Dana.

Cealaltă bănuiesc că eram eu.

Monstrul s-a întors și a luat-o în direcția opusă patului când, ca și când și-ar fi amintit subit ceva, s-a rotit pe un picior și s-a întors la pat. A pus telefonul acela în cutie și a scos un altul din buzunar. Acesta era vechi față de cel dinainte. Era murdar și zgâriat. Foarte mare și spart în colțuri.

Dă-mi numărul părinților tăi!” a zis arătându-i Danei telefonul.

Acum!

Fata a tresărit uitându-se pe sub pleoape la el.

Crezând probabil că îi va da drumul, i l-a dat.

Acesta l-a tastat pe telefon și a așteptat un moment.

Bună ziua, doamna Valeria! A zis Monstrul.

Când a auzit Dana, a făcut ochii mari și dinții i-au clănțănit.

Vă sun din partea fiicei dumneavoastră.

A zis după care a făcut o pauză. O pauză de câteva secunde.

Da… A continuat el. Eu sunt ginerele dumneavoastră. A strâmbat din nas și și-a supt dinții cu o grimasă pe față.

Nu, doamnă. Numele meu nu contează. Eu v-am sunat doar să vă anunț că Dana e bine și că venim acasă la anul. Acum am plecat în vacanță, în luna de miere.

Da, mă cunoașteți. Și știți că sunt serios. O iubesc, doamnă, Valeria!

Sărutmâna mamă soacră, sărutmâna mamă. Stai liniștită! A zis el apăsând încă o tastă pe telefon.

A împins apoi capacul telefonului cu un deget. Acesta a sărit din locul lui. I-a scos bateria și de sub ea a împins afară cartela cât o unghie de la mâna lui. Telefon vechi. Cartelă uriașă.

Acesta s-a apropiat de noi și s-a uitat fix la Dana. Săraca fată, cred că știa că era aproape cu neputință să scape. 

Atunci Monstrul a zâmbit ca și cum ar fi așteptat un zâmbet și din partea ei. Ea și-a lăsat capul în jos și a închis ochii. Apoi a oftat.” A zis Marta dând din cap.

Toate aceste detalii mă uimeau. Totul trebuie să fi fost atât de îngrozitor pentru ea de i s-au întipărit în minte cu o asemenea precizie.

Am strâns din ochi să-mi scutur lacrimile din ei și i-am ațintit din nou asupra ei.

Trebuie să merg la farmacie, să îți iau pansament. Să nu te infectezi, Daniela! „A zis el.” Continuă ea.

Dar când mă întorc facem dragoste iar. Fata a înghițit în gol și a dat din cap cu ochii mari la el.

Monstrul a sărutat-o pe gură și i-a strâns cătușele de mâini și de picioare.

Amintește-ți… „A zis el.” 

Dacă ești cuminte vom fi mereu împreună și te voi iubi toată viața. Vom ajunge departe noi doi.

Dana și-a țuguit un pic, cu mare frică în privire buzele și s-a așezat mai bine pe pat. 

Poți să te întinzi. Trebuie să iau mai multe de la farmacie. Da? „A zis el în timp ce se uita aproape rușinat, ezitant cel puțin, la ea.”

Te iubesc, micuțo! Hai că vin repede. Da? Un zâmbet aproape inocent pe buzele lui făcea atât de neverosimilă toată scena! 

Eu mă uitam atentă la ei doi. 

Fata a dat din cap și s-a uitat la el cu teroare în priviri.

„Oh, Marta!” am zis oftând odată cu ea.

Dar nu, stai puțin! A zis el întorcându-se înapoi din drum.

Te vreau acum, Daniela!

Monstrul și-a pus mâna pe umărul ei și a tras-o în el. A scos cheia aia și i-a desfăcut numaidecât cătușele. Apoi a ridicat-o în brațe. Obligat-forțat Dana l-a înconjurat cu picioarele și s-a ținut cu mâinile de gâtul lui.

A sărutat-o și ea l-a sărutat pe el. Mi-am dat seama că nu îi plăcea să fie atinsă de el. Dar făcea doar ce trebuia, ceea ce era bine de făcut pentru a se salva. În situația dată aș fi făcut la fel.” A zis plecându-și privirea în poala mea și prinzându-mă de mână din nou.

Un moment a tăcut și am auzit cântecul unui greier undeva afară.

„E un dar, știi?” A zis Marta.

I-am căutat privirea cu ochii. 

„Ce anume?” Am întrebat-o.

„Asta, virginitatea…” Mi-a zis atingându-mă între picioare.

„Dar cu tine ce s-a întâmplat, Marta? Spuneai că ești virgină de asemenea.” Zic.

A ridicat privirea și lacrimile i-au pornit iar și mai abitir pe obraji. 

„Te iubesc, Andra. Dar nu pot vorbi despre asta.” Zise privind la mine cu un fel de amărăciune pe care nu o pot descrie, ca și când își deplângea propria soartă fără vre-un fel de speranță.

„Dar imediat ce el a plecat, ea a sunat la poliție.” A zis pierzându-și privirea în poala mea.

„A luat telefonul ăla fără cartelă și a format fără să gândească, fără vreo speranță, cred. Că a fost surprinsă când telefonul a început să sune. Vedeam practic pe fața ei.

A ridicat mâna și a închis ochii. I-a deschis și a privit într-un punct fix în fața ei.

Mă uitam la ea de jos…

Și-a prins ceafa în mână și cu o voce tremurândă și neîncrezătoare…

Alo… A zis ezitând și cu o voce tremurândă. A tras aer în piept pregătindu-se să zică ceva, dar s-a oprit și pieptul i s-a golit de aer. Fără aer, ochii i s-au mărit ca și cum aștepta ceva.

Alo, alo, alo? A zis într-un final. Pe chipul ei un zâmbet a crescut, un zâmbet de speranță. Era mic la început, dar am văzut ochii ăia mărindu-i-se a speranță, un copil atât de frumos.

Vreau, vreau cu poliția, vă rog! Dar repede, vă roog! A zis Dana în grabă bâlbâindu-se un pic.

Nu, nu. Eu sunt domnișoară, am 14 ani…

Alo, alo? Mă auziți? Mă aude cineva? Alo, poliția?

Doamnă, sunt domnișoară și am fost răpită. Un, un domn, nu știu cum se numește.

M-a bătut și m-a violat. Da, doamnă. De ieri. Alo? Alo. Doamnă, mă mai aude cineva?

A ținut-o așa mai bine de treizeci de minute. 

Nu pot, sunt închisă și legată cu cătușe de pat. Nu, nu pot să mă mișc. Sunt legată. Nu știu unde sunt. Alo? Nu văd nimic. Sunt în casă, legată de pat.

M-a luat de pe drum, doamnă. La taxi. Mă duceam în oraș, da. Da, m-a luat de pe stradă și m-a lovit. M-am trezit aici, legată.

Culoarea? Galben, mașină românească, da. Logan.

Numărul nu, nu-l știu. M-a lovit, da… 

…nu știu, dar cred că am urcat un deal… Un deal, doamnă. Da!

Acesta este telefonul lui, da. A plecat la farmacie.

Doamnă, grăbiți-vă. Să vină repede, vă rog. Că mi-e frică.

Tremura, când s-a uitat speriată la mine. Doar atunci m-a observat acolo. Era tare speriată.

Cine ești, tu? M-a întrebat.

Să nu-i spui, te rog! Să nu-i spui că mi-e frică. Mi-a zis uitându-se clipind repede la mine.

Stai liniștită!  I-am zis.  Nu-i spun nimic.

Apoi a sunat din nou și a vorbit puțin și atunci a venit și a surprins-o cu telefonul în mână. Când s-a uitat pe ecran, a văzut 112. Și nu i-a plăcut, nu i-a plăcut deloc.

S-a dat lângă ea și i-a prins brațul.

112, Dana?

Ești nebună? Credeam că ne-am înțeles! Mama mă-sii!

Vino încoace, că meriți să fii pedepsită! I-a zis. Iar după ce o să te pedepsesc o să îmi spui tot ce ai spus la poliție. A pupat-o pe frunte uitându-se apoi un moment la chipul ei.

Apoi a ieșit afară și a venit cu un fier roșu încins în mână.

Nu, nu. Nu mai fac! A zis Dana făcându-se mică în colțul patului, acoperindu-se cu brațele. Dar asta nu l-a oprit. Nu, nu a făcut-o!” a zis strângând din ochi. 

„Marta, calmează-te!” I-am zis sărutându-i mâinile.

„Am înghețat acolo, legată de pat, atât de aproape de ea, dorindu-mi să nu mă fi născut. Tremura, își acoperise urechile cu palmele și își trăsese genunchii la piept. I-am auzit dinții clănțănind de câteva ori. Incnind din când în când uitându-se la el cu ochii plini cu lacrimi. Mă uitam sporadic, când la unul când la altul, fără să mă pot mișca. Doar ochii în cap.

N-am putut să o ajut!” Mai zise tremurând.

11

Atunci, Marta oftă și văzui încă o dată lacrimile din ochii ei care îi curgeau pe obraji, ca niște râuri rebele udând niște dealuri micuțe acoperite de bandaje alb cu roșu gonind către văi. Inima mi-a vibrat în piept. Luna își arunca lumina pe chipul ei descriindu-i tragedia, iar lanterna aia, deși nu foarte mare, lumina suficient cât să-i simt durerea în fiecare lacrimă ce i se rostogolea pe față. S-a așezat în brațele mele pe pat și mi s-a ghemuit la piept.

Strânge-mă! Mi-a zis. Și-am strâns-o. Am strâns-o în brațe tare. Și nu mai tremura.

I-am sărutat o mână iar. Era rece și umedă. Apoi, când ne-am uitat afară pe geam, se lumina de ziuă.

„Ah, trebuie să fug, că mă prind aici.” A zis uitându-se la mine într-un fel bucuroasă. Cu un zâmbet mic și speriat pe chip.

Am prins-o de mână.

„Mai vii? Te rog!” I-am zis.

 Da, sigur că da. O să încerc.” Mi-a răspuns sărutându-mi fruntea. 

„O să încerc” nu mi se părea deloc suficient, mi-a plăcut să stau de vorbă cu ea. Dar am înțeles, ea risca mai mult ca mine și nu aveam de gând să o pun în pericol.

În ziua următoare, bătaia ce am luat-o pentru faptul că am dormit în lanțuri, a meritat din plin.

Marta nu a mai venit însă, deși am așteptat-o cu ochii la fel de întredeschiși ca în noaptea precedentă.

Mi-am făcut mii de scenarii în care o vedeam pe Marta în lanțuri ca mine sau dată pe mâna umflatei ăleia care sigur era capabilă să o omoare.

Aș fi tras-o de limbă pe Rodica, care cu IQ-ul cât numărul de la pantofi mi-ar fi spus tot, dar mi-a fost teamă ca nu cumva să o bag eu în belele pe Marta. 

După multe zile, nu știu exact cât a trecut, într-una din nopți, când pierdusem deja orice speranță de a scăpa vie din lanțurile alea, ușa s-a deschis iar. Și s-a închis imediat.

„Am visat? Dumnezeule! Ce se întâmplă?” M-am întrebat în întunericul acela când luna era ascunsă după vre-un nor și lipsa luminii ei mă lipsea de vedere. M-am ghemuit în pat crezând că visez, dar cu inima strânsă că ar putea fi cineva în cameră, fără ca eu să știu.

Am stat acolo nemișcată, cu ochii în colțul ăla întunecat unde credeam că am văzut ceva mișcându-se.

„Andra!” aud o șoaptă. Nu știam dacă visez sau chiar mi-a spus cineva numele.

„Cine ești?” Am întrebat la fel de în șoaptă întrebându-mă dacă nu cumva am înebunit.

Am așteptat un pic și nimic. Mi-am îndesat capul în pernă spunându-mi că sunt cu siguranță nebună.

„Andra, sunt eu.” Am auzit nevenindu-mi să-mi cred urechilor.

„Marta, tu ești?” Am întrebat aproape fără speranță.

„Da!” O mână pe piciorul meu. Tremura.

„Ce s-a întâmplat? De ce nu ai mai venit?” Lumina lanternei s-a aprins și am putut vedea pe chipul ei motivul.

Am pus mâna la gură și nu am mai știut ce să spun.

„Stai liniștită!” mi-a zis. „Că acum sunt bine!” 

Bine? Aia însemna „bine” în opinia ei? 

Mi-am tras picioarele la piept și le-am înconjurat cu brațele făcându-i loc lângă mine.

„Ce s-a întâmplat?” Am întrebat cu sufletul la gură.

„Lasă, nu contează. Acum sunt bine.” A zis din nou.

„Atunci, spune-mi de Dana. Ce s-a întâmplat cu ea?” Am zis apucându-i o mână.

„Ah, da. Mai bine așa.” A zis ea.

12

„Monstrul s-a uitat la mine și a oftat. Aveam capul plecat și ochii aproape închiși, dar i-am simțit privirea focusând asupra mea. O mie de călduri m-au trecut și inima mi s-a oprit în piept. Apoi nu mai știu ce s-a întâmplat că am adormit sau poate am leșinat. Nu știu. M-am trezit a doua zi.” Zise ea.

De dimineață l-am auzit vorbind cu ea. 

Ai fă… făcut-o, fetițo. Ai văzut, ți-am anunțat părinții. Să nu se sperie. Că acum ești cu mine, că noi doi ne iubim. Ai sunat la poliție. A zis el cu mâhnire în voce. Îi tremura falca și pumnii îi ținea strânși. Am încercat să țin ochii deschiși, dar pleoapele mi-au căzut în jos ca două obloane. 

Am adormit atunci, oboseala își spunea cuvântul asupra mea. Mi-era frig și din cauza asta nu dormeam. Dar din când în când mai ațipeam.

Ce le-ai spus? M-am trezit când a urlat încă o dată cu ochii bulbucați și cu venele de pe gâtul lui umflându-se ca două râuri învolburate gata să spargă malurile. Am deschis ochii larg și m-am uitat la Dana apoi la el.

Eu, nimic… nimic nu le-am spus. A zis fata făcându-se și mai mică în colțul de sus al patului.

Ce le-a zis, fă?  A zis uitându-se la mine cu ochii ăia mari. M-am uitat în jos și am căscat ca și când tocmai mă trezisem din somn.

De ce? De ce dacă te iubesc? Piciorul lui se bălăngănea în sus și în jos contra pământului și a cerului totodată. Împungând și pe unul și pe altul în același timp de pe marginea patului parcă. Monstrul ținea o mână pe piciorul ei și din când în când o strângea de el, scoțând de la ea un chițăit încet, aproape surd, ca de șoricel.

Ce le-ai zis? A zis el scărpinându-și ceafa.

Trebuie să-mi spui ce le-ai zis. Și dacă le-ai spus unde ești. Altfel va trebui să te omor. Și io, io nu vreau să fac asta!

„Mă uitam la ea din colțul meu pe sub bara de metal a patului, legată la piciorul acestuia, pe podea binecuvântându-L pe Dumnezeu că nu mă aflam în locul ei când deodată Monstrul a urlat.” A zis ea ștergându-și fruntea cu mâna.

Dana! Spune-mi adevărul. Că te miros că minți.

Vorbește cu mine și spune-mi! A urlat lovind-o cu dosul palmei peste față. Din păcate s-a lovit cu ceafa de bara patului și asta a fost. Nu a mai mișcat.

Și eu am încremenit la fel în clipa următoare, când a urlat cu toată ființa lui.

„Nuuuu!” și s-a aruncat peste trupul ei îmbrățișându-l și pupându-l.

De ce, Doamne? „A zis întorcându-se spre mine.” Marta dădu din cap.

„Nu mi-a venit să cred!”

Fă ceva… „Mi-a zis cu o voce firavă, pierdută, vulnerabilă.

Dar mi-am ascuns fața între brațe și nu m-am putut uita la el.

Nu puteam să mă mișc, îmi doream atât de mult să mor, în acel moment, în acea clipă, să nu văd ce am văzut. Deloc.”

Povestea Martei mă captivase de tot. Mă uitam la ea încercând să procesez fiecare cuvânt. Era incredibil, dar spuse de ea, cuvintele prindeau viață proiectând un film pe un ecran imaginar.

Și a continuat…

„Acesta s-a ridicat însă de pe pat și s-a uitat la mine.

Nu a zis nimic, doar se uita. Îmi simțeam urechile pulsând și mai auzeam doar încet, ca într-un vis, propriu-mi suflu care nu putea deloc ține pasul cu inima ce-mi duduia în piept.

Tu, ce ai făcut, fă? M-a întrebat, după care m-a lovit cu piciorul în cap și mi-am pierdut cunoștința.

Nu știu cât era ceasul când m-am trezit cu încă o mare durere de cap.

Hai… 

A zis. Și m-a luat de lanț scoțând din buzunar o cheie și desfăcând șuruburile cătușelor de la picioarele și mâinile mele. M-a  dus iar în magazie unde m-a legat de scripetele din fața. Atunci am văzut că în spate erau mai multe lanțuri atârnate.

Apoi a ieșit și s-a întors cu Dana în brațe. A legat-o și pe ea de unul din scripeții din spate bombănind și înjurând pe cineva după care m-a întors cu fața spre el.

Uite-te la mine! „Mi-a zis. Că ce fac acum se numește artă. Arta iubirii. Trebuie să fac asta acum, cât e caldă. și a început să râdă.

După aceea a  luat un satâr, pe care îl avea acolo, și a început să lovească șoldul stâng al Danei. Sângele a țâșnit în jet pe mâna mea stângă. Fierbinte și cleios. Alunecând în jos în lumina puțină ce venea pe o fereastră mică, în fața mea.

Te place! Îți dă sângele ei! Dar nu pot să ți-l las, Dana îmi aparține! Mi-a zis apucându-mi mâna și lipindu-și limba de ea. A curățat sângele ăla ca și când n-ar fi fost nicicând pe mine. Era iadul pe pământ, o dovadă clară că aici suntem pedepsiți.

Atunci mi-am dorit încă o dată să mor. Să nici nu mă fi născut vreodată. Nu puteam asista la așa ceva, îmi părea ireal.

Când a căzut primul picior, era deja roșu pe toată fața și pe mâini la fel. Mi-a fost teamă să nu urmez eu așa că am ținut capul plecat. Mă uitam doar cu, coada ochiului.

I-a ciopârțit și șoldul celălalt după care a trecut la mâini lingându-și și mușcându-și buzele.

Vreau să vezi asta, fă! Ridică ochii! A urlat la mine. Mi-a stat inima în loc și sângele în mine nu știa încotro s-o apuce. Mi-am simțit venele umflându-se sub piele pe gât.

A trebuit să mă uit la ce făcea de teamă să nu mă facă bucăți și pe mine.

I-a ars celelalte părți din corp și capul. I le-a ars în butoiul ăla care ardea zi și noapte în curtea aia mizerabilă.” A zis uitându-se în ochii mei pierdută într-un tabula rasa complet.

„Trunchiul i l-a pus într-un congelator în pământ, pe hol.” Zise apoi închizând din ochi. 

„Așa mi-a spus. Apoi am văzut cu ochii mei. Era adevărat. Oh, Dumnezeule, cât era de adevărat! Nici nu se vedea, treceai pe lângă el și nici nu-ți dădeai seama că era acolo. 

Un trup întreg, fără mâini, picioare sau cap. Doar sâni, vagin, fese și anus. Cam tot ce îi trebuie unui bărbat să fie satisfăcut pe deplin.

A zis că îl va împăia. Acum, cred că nu a apucat. Te-ai ocupat tu de asta.” Mi-a zis izbucnind într-un plâns din acela cu sughițuri, în care nu știi dacă plânge sau dacă râde.

Am strâns-o la piept simțindu-i bandajele umede de pe față în obrazul meu.

„Șșt! Încet, Marta, că ne aude cineva!” Am zis și-am apucat-o de mână. Apoi… Mi-am amintit…

Oh, Dumnezeule! Am pus mâna pe el, îmi amintesc acum. Și nu am văzut? Ce, ce? Ce e asta? Cum e posibil? M-am întrebat îngropându-mi fața în palme. Am sărutat-o pe Marta pe obraz și mi-am simțit mâinile tremurându-mi.

Marta s-a ridicat un pic mai calmă.

Un fior a trecut atunci prin mine, uitându-mă la chipul ei plin de bandaje și apoi la gâtul, care și el era plin de cicatrici.

M-am făcut și mai mică la capul patului încercând să înțeleg care era scopul acestor lucruri. Ce se întâmpla de fapt  și de ce?

13

„Ok…” I-am zis. 

„Acum înțeleg mai multe.

Dar care este scopul acestui loc?

Ce rol are spitalul de nebuni în toată tărășenia asta?

Că îți spun, Marta, afacerea asta pare cusută cu ață albă.”

„Exact!” A zis ea. 

„Scopul acestor așa-zise spitale de boli nervoase este de a trece dincolo de voința fetelor care nu se supun regulilor lor.

Cu virginile care nu acceptă să fie vândute și care se zbat, asta fac. Obișnuiau să le bată și să le oblige, dar asta ne scădea valoarea. Așa că au găsit soluția. Câteva luni la balamuc, departe de ochii lumii, la dracu-n praznic le va face până și pe cele mai puternice să cedeze. Sunt aici de cinci luni. După primele trei luni am făcut ceea ce nu se aștepta nimeni.

Orice era de preferat umilinței de aici.

Cu toate astea au continuat să mă umilească. Ba încă și mai rău de atât. Acum mă pun în lanțuri ori de câte ori vor.

„Dar spune-mi…” Am zis.

„Pentru ce a schimbat telefonul? Și de ce i l-a lăsat Danei pe acela, dacă știa că putea fi folosit?”

„Cred că i-a lăsat telefonul că nu știa. I-a scos cartela și atât. A crezut că asta a fost.” A zis ea.

14

„Pentru discuțiile în rețea, avea un alt telefon. Avea patru în total. Trei la vedere și unul pentru rețea. Pe-ăla îl ținea ascuns într-o cutie neagră la capul patului. O cutie cu lacăt.

Oh, Doamne! Mi-am zis cu mâna la gură.

Eu chiar am văzut cutia aia, dar nici un polițist nu a zis nimic de ea. Nimeni nu m-a întrebat nimic. Am zis fără să vreau.

„Păi da, normal… poliția e și ea băgată. Mai marii își iau și ei dreptul.

Păi nu?” zise Marta.

„Păi da…” Zic.

„Dar de ce voiau să scape de Demoni? Ăștia le aduceau bani mulți bănuiesc.”

Marta a dat din cap și m-a privit în ochi. 

„Nu, nu…” A zis ridicând o mână. 

„De când cu Dana, Monstrul parcă înnebunise. Cred că voia să își spele păcatele. Au trebuit să vină cu arme să mă ia. Au venit chiar în ziua aia. I-au pus pistolul la tâmplă și așa m-a lăsat să plec.

Eram virgină, aveam 17 ani și nu voia să mă dea. Voia să mă țină pentru el, în locul Danei, știi…” A zis ea.

„Așa am ajuns aici și au încercat să mă convingă că era spre binele meu să accept să fiu vândută, să fiu bună, să nu știu ce. 

Nu am acceptat și au început umilințele. 

La fiecare verificare mă declară nebună și în felul ăsta m-au controlat.

Când am văzut că era adevărat ce îmi spusese Monstrul, și că nu aveam să pot scăpa, m-am dezvirginat singură, și de atunci Rodica îmi poartă pică și mă dă drept exemplu de fiecare dată. De fiecare dată când ajunge vreo fată aici.”

„Ok, acum înțeleg.” Am zis sărutându-i mâinile încă o dată.

Mă aflam acolo gândindu-mă la caseta goală și-mi blestemam zilele că nu am știut suficient să o deschid și să scot telefonul din ea. Sigur când am fost acolo, încă mai era. Timpul nu trecuse încă. Îl puteam recupera. Nu pe acela. Cu siguranță că dispăruse până acum. 

„Nu!” Am pus mâinile la cap pentru a-mi limpezi gândurile.

„Dar aici, și aici trebuie să existe unul!” Mi-am zis.

Era proba indubitabilă că exista o rețea și că apelul ăla a avut loc și că numărul format a fost a-l cuiva sus pus.

„O astfel de cutie neagră trebuie să fie și aici!” Era doar logic. 

„Și, și…” Am simțit bărbia cum îmi tremura și mâna Martei pe chipul meu. „Și cred că am văzut-o deja, când am venit.” Acum eu eram cea pierdută în gânduri vinovate.

„Hei, Marta!

Crezi că putem afla dacă și unde este și aici un astfel de telefon?”

„Știu unde se află!” A zis Marta.

„La recepție!” Am zis amândouă în același timp.

De fiecare dată când auzeam pe cineva urlând după Rodica auzeam și sunetul ăla de casetă închizându-se ca sunetul unui plișcoci.

„Dar cum…” Am apucat să zic când Marta mi-a pus degetul pe gură.

„Șșt! E cadoul meu de la revedere. Îl iau eu și te voi ajuta să și scapi.

Un zâmbet trist pe chipul ei ca și când asta ar fi însemnat sfârșitul lumii.

„Din păcate, imediat după moartea celor doi și a acoliților lor, au apărut alte două noi locații despre care nu știu decât că sunt undeva în centrul orașului una iar cealaltă îngropată într-un fund de pădure. Nu știu unde se află nici una nici cealaltă.” A zis clătinând din cap.

În momentul acela mi-am pus în gând ca în ziua în care aveam să scap de lanțurile alea, să o iau pe Marta și să ne cărăm din căcatul ăla de instituție pusă în slujba cetățeanului.

„Ascultă, Marta…” I-am zis.

„Există vreo modalitate să ieșim de aici, chiar și noaptea?”S-a uitat o clipă la mine dezamăgită după care a zâmbit trist„Vrei să pleci?” Zise plecându-și capul. Oftă.

„Te iau cu mine!” i-am zis imediat.

„Speram să mai rămâi… Dar te înțeleg. Sunt lucruri pe care nu le știi însă.”

Un sunet ca o ușă deschisă se auzi pe hol dincolo de noi și Marta tresări.

„Aici suntem în pădure. Chiar dacă reușim să scăpăm. Până ajungem la șosea ne prind cu câinii.

Chiar în ziua când ai venit am reușit să ies, dar și-au dat seama și m-au ajuns din urmă. M-au pus în lanțuri și Rodica m-a bătut toată noaptea, că am trezit-o din somn. Mi-a zis că dacă mai încerc, o să mă omoare.” Mi-a zis uitându-se de două ori către ușă.

„Înțeleg!” i-am zis.

Tristețea ei mi-a omorât orice dorință de a scăpa. Nu mă mai puteam gândi la altceva decât la ziua în care am văzut-o pentru prima oară. O frumusețe sălbatică pusă în lanțuri de omul modern și întreg la minte.

15

După ceva timp, într-una din dimineți nu m-au mai pus în lanțuri și nu mai m-au bătut. În schimb, Marta a fost cea care mi-a adus de mâncare.

„Cum te simți?” M-a întrebat lipindu-și buzele moi de fruntea mea.

Am dat din cap atât de fericită că o vedeam ziua în amiaza mare uitându-mă la ea fără bandaje. Era ca o răcoare într-o zi călduroasă, chiar și așa, cu tăieturi pe față. Mi s-a eliberat sufletul.

„E bine!” Am zis. 

„Este inspecție!” Mi-a zis ea. A venit un doctor renumit să vadă o parte din pacienți și toată lumea se poartă cu mănuși cu el.”

Am zâmbit fascinată de faptul că o vedeam. 

Marta m-a vizitat de încă trei ori până s-a lăsat seara.

„Ai grijă de tine și odihnește-te bine!” Mi-a zis la ultima vizită.

Deja mă simțam revigorată. Cred că aș fi putut-o ridica pe Rodica cu o singură mână în acel moment. M-a strâns în brațe și m-a pupat pe obraz.

„Culcă-te, acum Andra!” A zis uitându-se adânc în ochii mei.

„Trebuie să te odihnești”. Și a ieșit.

Era devreme, soarele nu apusese de tot. Și totuși m-am culcat fericită de ziua aceea.

16

Pe seară, nu știu cât dormisem, m-am trezit în toiul nopții. Chiar atunci am auzit cheia în ușă. Așa că m-am uitat atent. Lumina lunii lumina ușa cu totul. Aceasta s-a deschis. În clipa următoare am văzut-o pe Marta. 

„Ești trează?” Mi-a zisînchizând ușa în spatele ei.

Am întins brațul spre ea. A venit până lângă pat și m-a luat de mână.

„Cum ești? Te-ai odihnit cum ți-am zis?” !” Am răspuns în șoaptă. 

„Mă simt foarte bine.”

S-a uitat la mine și a ridicat din umeri.

„Hai, că acum e momentul!” A zis apucându-mă de mână.

M-am ridicat și am urmat-o.

„Ușa din față este închisă și aia din spate la fel.” A zis ea.

În holul ăla domnea întunericul. Un întuneric îmblâzit doar de o limbă scurtă de lumină, firavă ca aerul, ce venea printr-una din ferestrele de sus.

Am luat-o în stânga pe sub scara ce ducea la etajele superioare și am coborât pe o alta ce ducea într-un întuneric și mai adânc în ceea ce părea un subsol.

Ceva mișuna pe la picioarele mele. M-am forțat însă să mă gândesc la altceva. Nu mai știu la ce, că în clipa următoare totul s-a luminat.

Marta a aprins lanterna și am putut vedea. Sute de șoareci, unii peste alții căutând care încotro.

„Nu-ți fie frică! Lor le e mai teamă de tine.” Mi-a zis.

Chiar și așa, gându-l că atâția șoareci mă atingeau îmi întorcea stomacul pe dos la fel de mult ca atunci când am fost atinsă de Monstru. Și iată că acesta mă înfricoșa chiar și acum.

Pășeam atentă să nu calc pe vreunul. Ar fi chițăit el, dar eu aș fi făcut-o și mai tare.

După câteva minute bune de mers printre șoareci și prin apa împuțită, am ajuns la ceea ce era o fereastră spartă.

„Hai, urcă!” mi-a zis Marta împreunându-și mâinile într-o scară ca să pot să ajung la geam.

„Vii cu mine!” Am zis prinzând-o în brațe.

„Da, vin!” a zis pufnind într-un râs înfundat. Era probabil prima oară când o auzeam râzând. Atât de plăcut, atât de liniștitor.

„Atunci nu!” I-am zis făcând propria mea scară.

„Ieși tu prima, că eu sunt mai înaltă.” 

S-a uitat la mine o clipă și a oftat.

„Bine! Ies eu prima.” A zis sărind pe mâinile mele și agățându-se de marginea ferestrei.

Am împins-o în sus și a deschis fereastra și a ieșit pe ea.

Am sărit de câteva ori în sus și m-am prins și eu când am simțit mâinile ei care mă trăgeau în sus.

Odată ajunse în spatele spitalului am văzut pădurea de care îmi spusese. Peste tot, neagră ca și noaptea. A stins lanterna.

„Acum e acum!” A zis luându-mă de mână.

Am ieșit pe o poartă mică și am intrat în pădurea aia doar cu o lanternă în mână când am auzit un țiuit în urma noastră.

„Nu te uita în spate!” Mi-a zis trăgându-mă de mână.

„Mergi mai repede!” Am mers preț de câteva ore așa.

„Paznicii sunt liberi astăzi. Le-au dat liber de ieri că știau că vine inspecția. Rodica va trebui să vină chiar ea după noi.”

Am mers așa preț de mai multe ore, că începuse să se lumineze de ziuă.

„Haide, Marta! Că suntem libere acum!” m zis urcând primul deal. În vale începea un nou covor lung de copaci. Mari și verzi ca ochii Martei.

„Hih!” Am zis amintindu-mi de telefon. Mam uitat spre ea și am dat din mână. Era bine că ieșisem de acolo.

Am stat câteva minute pe pământul chinuit de răceala nopții și ne-am ridicat.

Curând o trăgeam pe Marta după mine fără să mă uit în spate. Teama că o puteam vedea pe Rodica în urma noastră, ajungându-ne, îmi intrase adânc în inimă.

Mă temeam, mă temeam atât pentru mine cât mai ales pentru Marta.

„Au zis că mă omoară, dacă mai încerc să fug.” Cuvintele astea îmi răsunau în cap, ca sirena aia ce a început să urle imediat ce am ieșit pe poarta spitalului, ca și când ar fi fost viu și ne-ar fi simțit scăpându-i din gheare.

Trebuia să ajungem la șosea cât mai repede, iar Marta părea deja obosită.

„Fugi tu, salvează-te!” Mi-a zis oprindu-se în loc suflând din greu.

„Nu merg mai departe fără tine!” I-am zis și am apucat-o de mână. Am început iar să alergăm. Din ce îmi spusese Marta, trebuia să ieșim din pădure. Și asta căutam. Sfârșitul copacilor ce răsăreau ca din pământ în fața noastră după fiecare deal. Deal care fiecare mai înalt.

„Trei dealuri. Mai e unul. „Mergi, Andra!” îmi zise dându-mi drumul la mână.

Marta era în genunchi. Respira sacadat.

M-am uitat la ea. Și ea la mine. Ne-am prins de mână și am luat-o la goană din nou zâmbind.

Din când în când o simțeam trăgându-mă înapoi și ne opream o secundă două. Apoi porneam din nou în susul dealului. Am urcat la dealul ăla cred, cel puțin jumătate de oră. Când am ajuns în vârf, ne-am oprit și ne-am îmbrățișat căzând amândouă în țărână.

Nici una din noi nu a văzut ce se întâmpla în spatele nostru, în timp ce noi râdeam și ne îmbrățișam. 

„Am scăpat!” A zis Marta. Ceva neașteptat avea loc în jos, pe vale.

„Poți să mai spui asta o dată!” Am zis eu strângând-o în brațe.

Atunci am văzut-o, am văzut-o cu adevărat.

Ochii ăia verzi, buzele roșii și moi, subțiri ca două petale de trandafir roșu.

Trebuia să încerc. Era atât de frumoasă că era inutil să rezist dorinței.

Ne-am privit în ochi un moment și ne-am apropiat. Ne-am atins și am scos fiecare câte un icnet surprins. Plăcut. Am simțit o căldură coborându-mi din pântec între picioare, cuprinzându-mi apoi coapsele. Mi-am presat buzele de buzele ei. Nu aveam nicio experiență, așa că ne-am explorat una pe cealaltă. Când în sfârși limbile noastre s-au atins și buzele ni s-au îmbrățișat, un tunet de armă a rupt clinchetul sărutului nostru. Marta mi s-a prăbușit în brațe și un tremur puternic ne-a cuprins pe amândouă.

M-am uitat peste capul ei și jos, în vale am văzut căpățâna aia care se mișca dintr-o parte în alta mărindu-se din moment în moment. Rodica venea cu pași hotărâți.

Ochii mi s-au căscat și-am căzut pe genunchi cu ea în brațe. Mâna mi s-a umplut de sânge când am pus-o pe umărul ei.  Glonțul îi explodase în piept.

„Nu!” Am zis acoperind gaura aia ce gâlgâia sânge, cu mâna. Cu degetele am încercat să bag cumva sângele ăla înapoi în corpul ei. Mi se părea atât de nefiresc să fie în afara lui. Dar acesta tot ieșea pe lângă degetele mele.

„Haide Marta. A venit momentul să scăpăm.” Șoptesc strângând-o în brațe. Nu mai aud nimic în jur. Doar eu și ea, atât.

Mă uit la ea și ochii ei mă caută doar puțin.

Mă uit la ea și mă gândesc că până la urmă avea să devină liberă. Liberă înaintea mea. Liberă fără mine. Iar eu aveam să rămân prizonieră în acest trup, în această viață, prizoniera consecințelor faptelor mele. Prizoniera acestui timp răzvrătit și plin de violență inutilă și a acestei lumi căreia nu-i găseam nici un sens.

Aveam să scap?

Dacă Rodica avea să mă prindă, avea să mă omoare și pe mine? Avea să mă împuște ea cu pușca aia a ei?

Și totuși, mai e speranță. Marta nu e moartă.

„Haide, haide, Marta, rezistă! Hai, că uite, mai avem puțin!” Zic ștergându-i cu mâna saliva ce i se prelingea pe lângă limbă în jos pe bărbie.

„Haide, Marta. Uite că nu ne mai urmărește nimeni. Suntem singure, suntem libere.

Ești liberă!” îi zic în timp ce din ochii ei văd două lacrimi care i se scurg pe lângă tâmple. 

„Haide, măi…” Mă zbat încercând să-mi ascund propria durere… când simt degetele ei strângându-mi mâna și-i văd ochii fixându-mă ca și când ar fi vrut să-mi spună că totul va fi bine.

„Oh, Doamne, nu!” Strigam în mine și acest urlet îmi rupea sufletul încercând să iasă, să-i facă dreptate acestui alt suflet lovit. Un suflet ce îmi intrase deja în suflet. Un suflet ce mă contopise cu el. Muream, muream eu însumi în acel moment. Și simțeam viața cum se scurgea din mine asemeni sângelui din pieptul ei.

„Marta!” Strig și-i sărut obrazul.

„Te iubesc!” Aud din dulcea vocea ei.  O strâng la piept și-i simt suflarea în obrazul meu.

„Și eu te iubesc!” Șoptesc…

Mă uit în vale și umflata era la jumătatea dealului deja, înaintând voioasă. O vedeam de la mijloc în sus.

Mă uit la Marta clipind din ochi să pot vedea.

Lacrimile mele nici nu mai contau, erau acum pe toată fața.

„E ok, Marta!” Zic. „Moartea e doar un pas spre viață. Poți să te duci, micuțo. Ne-om vedea curând.” Îi strâng trupul aproape fără viață și mă ghemuiesc lângă ea. Îi sărut mâna încă, caldă și îi simt pielea fină.

Chiar și așa, era atât de frumoasă. Chiar și cu fața plină de cicatrici, avea ceva frumos, plăcut, curat și unic care o făcea poate prea frumoasă pentru lumea asta care nu o merita, aproape deloc. I-am sărutat buzele încă o dată.

„Dacă ar fi fost să mă îndrăgostesc vreodată, cu siguranță ea ar fi fost aleasa.” M-am gândit ridicându-mă cu ochii îndreptați spre ceea ce știam că avea să îmi apară în cale.

„Fugi!” Am auzit atunci vocea Martei și am simțit mâna ei pe piciorul meu. Nu mă așteptam la asta și am tresărit.

Când m-am uitat însă la ea, avea capul dat într-o parte și ochii închiși.

M-am uitat în spatele meu și puteam vedea șoseaua, chiar acolo, la câțiva metri distanță. Apoi am văzut o mașină care a oprit și portiera deschizându-se.

Tatăl meu făcându-mi semn cu mâna.

„Vino! Repede!” Mi-a strigat.

Ceva însă parcă mă ținea pe loc.

Mă uit la Marta care era acolo, lângă mine. Dacă ar fi rezistat încă puțin, câteva minute. Să ajungem la șosea, ar fi fost salvată. Și eu total îndrăgostită. Probabil…

Nimic nu mai conta acum. Marta era moartă, nu mai mișca deloc și totuși m-am lăsat în jos și am îmbrățișat-o, când am simțit două mâini pe umerii mei.

„Haide, Andra. Că sunt pe urmele tale. Vrei să mori și tu?” Vocea tatălui meu. Și mâinile lui ridicându-mă în picioare. Uitându-mă prin geamul mașinii, Rodica nu era încă pe deal, scăpasem de pușca ei, dar Marta era acolo, părăsită de mine. 

„Oare asta sunt eu? 

Mașina a început să se miște înainte. Nu îmi venea să cred.

Cunoscusem iubirea și aceasta îmi fusese luată. Atât de abrupt, ca și cum m-aș fi fost zdrobit de o stâncă. Ca o scânteiere izbucnind în inima mea.

„Iubirea e de o clipă!” Îmi spun. 

„Și datoria ei e să moară. Altfel nu e iubire.”

O iubire de-o clipă și regretul a ceea ce ar fi putut fi. Întodeauna e acesta cel ce doare.

„Unde o fi Marta în acest moment? La Dumnezeu în ceruri? În vreo altă lume diferită de aceasta?” Gândeam privind prin fereastră la nimic. sufletul mi-e gol și n-am cuvinte să descriu durerea ce o simt.

Să mă răzbun, drept ar fi să o fac. Nu știu. Îmi doresc doar să fiu cu ea. Chiar și moartă, adânc în întuneric, cu o lanternă în mână.

Ridic privirea și mă uit la tata. 

„Ești bine?” Mă-ntreabă strângându-mă de mână și întorcându-se imediat. 

„Privirea lui e rece.

Ce se întâmplă?” Îmi zic scuturând din cap și revenind la realitate.

„De ce nu ai venit să mă vizitezi?” zic încercând să-l fac să se uite la mine.

Nici un răspuns. Îi văd privirea rece pe mine în luneta mașinii, însă nici un sunet din gura lui. 

Conduce repede, cu furie. Ceva dincolo de ceea ce se întâmplase îi provoca reacția asta.

„Tata!” Strig, însă nici un cuvânt. Îi văd pumnii strânși de volan și maxilarul încordându-i-se.

„Oh, Doamne, e grav de tot!” Îmi zic dând capul pe spate. 

Gândurile care mi se adunau în minte pur și simplu mă înnebuneau. 

Marta moartă și tata mut. Ce se întâmplase cu viața mea și cum de devenisem dintr-o dată, dintr-un copil, o armă mortală, rece cât să-și lase iubirea în urmă, la fel de rece. Ca moartea.

După câteva ore crezusem că am asurzit cu totul. Credeam că nu mai aud și că de aceea nu vorbisem în mașină. Oprise și coborâse de câteva ori din mașină, dar eram scufunndată în gândurile mele.

Am ajuns acasă și era seară deja. Tata s-a dus direct în birou și îl auzeam vorbind la telefon cu voce tare.

Mama nu era. 

„Probabil doarme.” M-am gândit și am mers la mine în cameră.

Întunericul se lăsa ca o cortină peste lumea mea. O lume tristă de-acum, plină de întuneric. O lume în care singurătatea avea să-mi fie singura prietenă. Iubirea murise odată cu Marta. Și eu murisem de asemenea.

La câteva ore după ce mă liniștisem întinsă pe pat, dormeam, ușa mi s-a dat fulgerător de perete și l-am văzut pe tata în prag. Lumina de pe hol a dat buzna înăuntru și-am pus o mână în fața ochilor.

Am sărit în sus cât tavanul și am țipat.

„Plecăm!” A zis dând din mâini.  

”Fă-ți un bagaj și hai!”

„Acum? Unde?” Am întrebat încercând să îmi dau seama ce voia de fapt.

„Haide, Andra, că nu e timp. Trebuie să plecăm acum. Vin după tine.”

Mi-am pus câteva haine în rucsac și l-am urmat. Niciodată nu îl văzusem atât de speriat.

Întunericul se lăsase de tot și vedeam doar în lumina farurilor mașinii. Umbre peste tot în jur. Ceva care să mă preocupe și mai mult. Umbre și întuneric.

Ești eroul sau eroina mea dacă ai ajuns până aici!

Îți mulțumesc mult pentru lectură și îți doresc toate cele bune în acest nou an!

Succes!