Obținerea controlului de către copilul autist

Autodisciplina este o abilitate pe care cei mai mulți dintre copiii din spectrul autismului o obțin cu greu. Aici nu vreau să scot în evidență doar izbucnirile emoționale necontrolate ci de asemenea comportamentele potențial periculoase pentru aceștia, de exemplu agresivitatea față de alte persoane sau față de ei înșiși precum izbirea capului de pereți. Pentru prevenirea unor astfel de comportamente, una din tehnicile care este recomandat a fi utilizată de către părinți este aceea de a acorda copilului control asupra lui însuși.

Autodisciplina devine viabilă datorită faptului că, copilul nu mai este în totalitate controlat de alte persoane. Predarea acestei tehnici mai cu seamă la ore prestabilite din zi precum în timpul orelor de școală sau de terapie generând în felul acesta un comportament natural pe care copilul l-ar putea adopta pentru întreaga perioadă a zilei.

Ideea principală este aceea de a implementa un program în care copilul să practice autodisciplina și autocontrolul și monitorizarea propriilor activități.

1. Programul poate începe cu scurte perioade de timp în care copilul este lăsat liber dar monitorizat dintr-o perspectivă mai pasivă.
2. În sensul acesta din 15 în 15 minute amintiți-i copilului că este în controlul propriilor sale acțiuni și să fie atent la comportamentul propriu fie acesta bun sau mai puțin bun.
3. Astfel veți obține un mod în care copilul învață și se autoevaluează și se va gândi mai cu atenție la comportamentul din trecut cât și la cel din prezent.
4. Este bine să stabiliți obiective mici dar precise cu acesta, de exemplu o dupăamiază în care el sau ea să nu fie agresiv(ă) față de alte persoane sau o zi la școală fără să se rănească.
5. De asemenea, continuați procesul de învățare a copilului, din 15 în 15 minute întrebați-l cum se simte.

Acum este momentul să evaluați dacă obiectivele sunt îndeplinite și dacă, comportamentul copilului este cel dorit.

În caz că acesta se comportă cum nu ați dori iar obiectivul exercițiului nu este atins, probabil că, copilul nu este încă pregătit pentru gestionarea propriilor acțiuni, sau poate că obiectivele stabilite sunt de neatins. În cazul acesta asigurați-vă în primul rând că obiectivele pe care le stabiliți sunt ușor de atins de către copil pentru ca mai apoi să măriți gradul de dificultate. Procedați în felul acesta pentru a-i crea copilului cu această dizabilitate o încredere în forțele proprii pentru ca acesta să își dezvolte o atitudine pozitivă cu privire la experiența de a își monitoriza comportamentul propriu.

De asemenea în cadrul acestui exercițiu un rol foarte important este ocupat de sistemul de recompensare a copilului. În această privință se recomandă ca, copilul să fie parte a alegerii integrării acestui sistem de recompensare și desigur să îi fie permis să își aleagă singur recompensele (acolo unde este cazul).

Implentarea sistemului de recompensare va crea un impact benefic în mintea copilului către un comportament bun iar atunci când va fi recompensat se va simți în controlul propriilor acțiuni și comportamente.

Alegerea unor recompense simple, ca de exemplu un zâmbet pentru fiecare obiectiv atins sau o față tristă din partea părinților pentru cele eșuate dar și o jucărie nouă pentru îndeplinirea unor obiective mai complexe, imaginația părinților cumulată cu experiența copilului vă vor ajuta să creați un sistem eficient.

Acest gen de programe necesită timp, așadar este nevoie ca atât copilul cât și părintele să dispună de timp care să fie dedicat uneor astfel de experiențe.

Consolidarea unui comporament pozitiv prin metoda recompenselor conform intereselor copilului îi va crea acestuia un comportament propice chiar și atunci când nu este parte a programului.

Dacă, copilul este suficient de matur atunci, este o idee bună să încercați acest tratament.

Succes!

PS-Am scris acest articol cu inima grea din cauza suferinței provocate de acest sindrom necruțător.