
De trei săptămâni aștept să se întâmple ceva, tot de atât încerc să îmi fac curaj. E greu. Când treci prin asta, fie mori fie înnebunești cu totul.
Slavă Domnului! Mie nu mi s-a întâmplat nici una nici alta. Sunt încă întreagă la minte, sau așa cred.
Am fost la psiholog la rugămințile mamei, însă l-am găsit inutil în cazul meu.
„Nu ai motiv de îngrijorare! Sunt bine!” I-am zis ce trebuia să-i spun, n-avea nevoie de mai mult.
Bine era doar un fel de a spune.
Trebuia să o liniștesc pe mama. Ar fi murit de îngrijorare, săraca, cu gândul la mine.
După ce am liniștit-o pe mama, m-am putut ocupa de ale mele.
Multe gânduri. Prea multe pentru majoritatea. Eu sunt învățată însă, tot timpul gândesc lucrurile în profunzime. Și aproape de fiecare dată mă bagă în belele.
Păi ce pot să spun?
Eram deja în belele. De vreo cinci zile tot simt un ochi în ceafa mea. Ca încă o umbră pe care o fac pământului. Căsăpirea celor 3 a început să mă urmărească însă, mai cu seamă noaptea. Chiar și când merg la baie, gândurile mă duc la limită, acolo, aproape de nebunie.
Nici măcar nu trebuie să mă concentrez prea mult să-mi dau seama că sunt urmărită. Să realizez că trebuie să fac ceva. Ceva drastic.
Tot de cinci zile observ în spatele meu același bărbat mergând pe urmele mele. De acasă la școală, de la școală acasă. Bine că se apropie vacanța. Chiar am nevoie de un pic de relaxare.
De la eveniment, nu am prea ieșit.
Decât cu tata ce am fost la poliție și o dată la psiholog. Și-n rest singură la școală.
Tata mi-a spus că mă duce el, dar l-am rugat să nu îmi ia fărâma de curaj pe care o mai aveam. A acceptat că pot merge fără el la școală.
E ziua și sunt o grămadă de alte fete ca mine. Și ele tot în drum spre templul educației.
„Sunt paranoică?” M-am întrebat și am decis să inversez rolul cu el. Am intrat în casă și l-am urmărit de pe geam trăgând cu ochiul prin colțul acestuia. Stătea rezemat de pomul de peste strada casei mele, ba butonând ba vorbind la telefon, aruncând din când în când câte un ochi spre prispa sau spre geamul de la camera mea.
Nu m-a văzut, sau cel puțin așa cred.
Când s-a lăsat seara, s-a plictisit probabil și, și-a luat drumul înapoi. Atunci am ieșit din casă și l-am urmărit. A mers direct la Casa Morții.
M-am întors acasă imediat ce am văzut unde a intrat. Tot corpul mi s-a zguduit și nu am putut dormi toată noaptea. Am tremurat toată noaptea în schimb. Pe la 6:30, când tata pleca la muncă am reușit să adorm. Când a revenit la 20:00, eu încă dormeam.
M-a trezit mama când a venit de la cantină pe la 20:30, să mănânc și am așteptat să adoarmă toată lumea în casă să pot să ies să iau un pic de aer.
Amândoi au crezut că am venit obosită de la școală. Că nu știu ce profesor ne-a muncit cu învățătura.
Aproape niciodată nu ne spetim să învățăm la școală. Oh, „aproape” e un fel de a spune. Nu învățăm, punct.
Facem prezența în clasă și cam atât.
„Școala e pentru proști!” Zic majoritatea elevilor. Fetele vin la școală ca la spa. Cu gentuțe în care au cel mult un pix și un caiet. În rest chestii inutile de înfrumusețare.
Băieții vin cu mâinile în buzunare. Au impresia că profesorii ar trebui să fie mândri că-i onorează cu prezența la ore.
„Pftiu, Dumnezeule! Am început s-o cred și eu.” Îmi zic.
Trăim într-o lume unde imaginea e mai importantă ca esența lucrurilor. O lume crudă în care adevărul e lipsit de relevanță. O lume în care aparența unor valori prevalează răului pe care îl face lipsa reală a acestora.
N-am vrut să mint. Sunt cuminte și ascult de părinți.
Lucrurile s-au rostogolit repede unul după altul și nu puteam explica lipsa de la școală, nesomnul din acea noapte sau dormitul până la acea oră.
Am lăsat lucrurile cum au căzut și n-am prea comentat.
„Iar v-a dat profesorul de religie de lucru în timpul orelor? Iar v-a pus să vă rugați două ore în genunchi?” M-a întrebat tata care crede că religiile sunt o adunătură de relatări de rahat, inexacte și prost înțelese de niște ignoranți.
„Mda!” am zis. Atât!
Ce-i drept, popa ăla e un pic cam tembel.
Odată ne-a pus pe toți în genunchi să spunem „tatăl nostru” de 100 de ori fără să greșim.
Fierbeam în propriul suc și incertitudinea mă omora încet.
Din câte îmi spusese Lara lucrurile nu erau simple deloc. Era incoerentă dar știam să discern din ce mi-a spus.
Nimic nu se întâmplă deodată. Nimic.
Este părerea mea. Nimeni nu este răpit peste noapte. În plus, în magazia aia erau șase lanțuri și șase scripete. În spatele meu, în întuneric mai erau încă cinci.
De ce? Care era scopul celorlalte?
Trebuia să revăd locul. Să știu cu certitudine ce s-a întâmplat.
Mă trezesc noaptea transpirată toată, dând din mâini și căscând gura după aer.
„Putoarea! Oh, Dumnezeule, putoarea aia. Nu pot să mi-o scot din minte, deloc. Mi s-a impregnat în piele, mă trezesc și-mi frec mâinile ca și cum ar crește pe mine ca o coajă de care nu pot să scap.
E inutil să încerc să o dau jos. Mi-a intrat în carne sau mai bine zis, în minte.
Există un singur leac. Trebuie să aflu ce s-a întâmplat. Trebuie să mă întorc acolo.
Și încă ceva care nu îmi dă pace și îmi face nopți albe.” Îmi zic.
Perfuzia aceea de sânge e bizară.
Care era rostul ei, pentru cine era sângele colectat?
Întrebări la care voiam răspunsuri. În mod urgent.
Lara a murit cu un singur nume pe buze. La mine în brațe. Am avut timp să vorbim puțin până s-a dus de tot.
Sărmana!
Asta m-a înfuriat rău de tot și mi-a dat insomnie.
Numele acela am decis să nu îl dau poliției. Le-am dat toate celelalte informații însă, așa că dacă sunt polițiști se vor descurca, cu ce au.
Tata mi-a tot spus că trebuie să aștept, să am răbdare. Că polițiștii sunt profesioniști și că își vor face treaba.
Având în vedere ce știam, aveam o mare îndoială că asta s-ar putea întâmpla.
Nu, n-am putut răbda. Trebuia să aflu ce se întâmplă și ce căuta acel bărbat în casa aia.
Cine era și cum de nu l-au prins polițiștii? Încă mai speram ca Lara să fi aiurit și ca, cuvintele ei să fi fost doar un șir de aberații.
Așa că am ieșit încet afară din casă și am mers sub adăpostul întunericului încă o dată, la casa blestemată de la marginea orașului. Destul de departe de casa mea.
Locul era exact cum îl lăsasem. Neînconjurat de nimic, ca și când poliția nici nu ar fi fost acolo. Ca și când ar fi fost doar un alt loc pustiu ce își sângera putoarea în afara orașului ca pe o mizerie de netolerat de o societate modernă, un loc ignorat de-a binelea de toată lumea.
Nu mă miră deloc. De fapt, ceea ce a apucat sărmana Lara să îmi spună, mi-a ridicat părul pe mine și m-a făcut tăinuitoare.
În acel moment însă nu închisoarea era problema mea. În nici un caz.
Ci ce se putea întâmpla ca urmare a ceea ce știam. De aceea am spus polițiștilor că murise înainte să termin cu cei doi. Și-acum mă rog Domnului să mă ierte și să-i odihnească sufletul.
Singură pe lume din câte am putut afla ulterior.
N-au insistat. Nu știu însă dacă m-au și crezut.
Am intrat încet în curte și apoi am deschis la fel de cu grijă ușa. Am intrat încercând să mă feresc de zgomote. Am ascultat cu atenție.
Doar urlatul unui câine în depărtare se auzea. Întunericul era la fel. Negru tăciune. Nu vedeam la un centimetru în fața mea.
„Mai bine lăsam ușa de la intrare deschisă!” Gândesc.
Nu cred că ar fi ajutat însă. Luna se ascundea după nori ca și când ar fi vrut să îmi țină de șase.
Am pășit în holul larg și întunecos trăgând ușa după mine și am aprins lanterna pe care o luasem din dulapul de scule a-l tatei. Țineam lângă ea și o lamă kobun din colecția lui de cuțite. Ceea ce m-a lovit însă încă de la intrare a fost putoarea. Incredibilul miros împuțit. Nu-i de mirare că nici poliția nu a vrut să aibă de-a face cu, casa asta.
„La naiba! Și eu care speram să uit.” Gândesc.
A trebuit să duc mâna involuntar la gură.
Mi-au dat lacrimile din nou și abia mai puteam ține ochii deschiși, când am pășit în magazie.
Miros de nesuportat.
Ceva schimbat însă.
La început nu mi-am dat seama ce, dar cu siguranță lucrurile nu erau toate la locul lor. Nu așa cum erau când am fost eu acolo.
Ceva ce îmi stătea în ochi ca o bârnă de care eram conștientă, dar pe care nu o vedeam.
Scripetele meu era ca nou. Folosit însă.
Trei pungi de perfuzie cu ceva sânge în ele ce picurase pe acesta în jos.
Sângele de care era mânjit era nou și el.
„Recent. Poate chiar azi!” Gândesc.
Cele din spatele lui, la fel și ele.
Noi, dar mânjite de sânge din plin.
Nu stau să mă întreb de ce. Mulțimea de informații era practic de neprocesat.
Mica ferestruică era acum acoperită de tot. Nici strop de lumină nu mai intra în magazie.
O frână de mașină care oprește în miez de noapte la poarta casei părăsite de viață și de Dumnezeu.
„Ce?” mă-ntreb ducând o mână la gură.
„Prin părțile astea nici ziua nu vin mașini. Ce să caute o mașină în miez de noapte tocmai aici?” Îmi zic.
Neliniștea mă subjugase ca și cursele la poliție. Până ce tata le-a spus că nu mai permite să fiu chemată acolo. Iată că această neliniște își făcea încet drum înapoi. Întâi în mintea mea. Până la inimă mai e doar un pas.
Sting lanterna și o iau înapoi. Nu ies din casă. Aș fi putut fi văzută.
„Unde mă duc?” Mă-ntreb.
„Haide Andra, că te-a mâncat în…” Nici nu apuc să termin de gândit și o iau instinctiv în stânga, în camera unde o găsisem pe Lara.
„Hih!” Tresar la gândul că, cu siguranță având în vedere magazia, cineva avea să fie și acolo. „Vreo fată legată de pat?” Mă-ntreb.
Întunericul nu ajuta deloc de data asta. Am acoperit lanterna cu palma și m-am lăsat pe vine unde știam că este patul.
„Să nu fiu văzută!” Gândesc.
Aprind lanterna dar țin încă palma lipită de ea. O dau ușor într-o parte cât să iasă un pic de lumină. Acum văd. Nimic pe pat.
„După dulap!” îmi zic aruncând-mi privirea și lumina lanternei în dreapta.
Nici un dulap. Nu mai era.
Merg lângă fereastra acoperită de scânduri și o împing pe cea de jos în sus. Era singura mobilă.
Puteam vedea afară.
Trei inși și două fete în lanțuri tocmai intrau în curte. De mâini și de picioare. Desculțe.
Luna scosese capul de după nori curioasă cu privire la ce avea să se întâmple.
„Desculțe, lanțuri?” M-am întrebat ducând încă o dată o mână la gură.
Asta îmi aminti de mine. Am căutat peste tot în casa aia, dar nu mi-am găsit încălțămintea.
Cadou de la bunicul. Înainte să se ducă, anul trecut. Și-a luat toată pensia, 1250 de lei și mi-a cumpărat sandalele alea. Nu le-am găsit. Aproape 300 de euro duși pe Apa Sâmbetei.
Cine știe în picioarele cui or fi acum. A trebuit să merg desculță până la poliție, că telefonul, și ăla a dispărut fără urmă ca și gentuța mea, cadou de la mama.
Cea măruntă are capul plecat și mâinile trase de lanț în jos până în picioare, ca o sclavă ce n-a ascultat de stăpân. Părul răsfirat peste chip și mersul trist al unei femei învățate cu bătaia. Pașii mici și înceți. Doar că e o copilă.
„Are 12 ani mă!” zise unul dintre cei trei împingând-o înainte și râzând.
Celălalt dădu din cap.
„Știu mă, ești nebun!” zise el.
„Știu, am fost acolo când a dezvirginat-o.”
„Mă ești nebun? De față cu voi?”
„Ehi, nu mă. S-a dus cu ea pe cameră. Și după aia a bătut-o bine.
Și ne-a dat-o nouă. Asta produce mult, că e ascultătoare acum.” Zise ăla.
„Așa, fă? Acum îți place, nebuno, huh?” se băgă și celălalt în discuția celor doi.
Toți trei izbucniră în râs. În liniștea nopții glasurile lor se auzeau ca niște șoapte diavolești înăuntrul unui cavou închis.
Unul din ei scânteie o brichetă în mână și focul acesteia tremură pe fața lui ca mâinile micuței în lanțuri.
Ceva ca o cămașă de noapte pe ea.
Cel cu bricheta își aprinse o țigară.
„Vrei să tragi un fum, fă?” zise acesta ducând țigarea spre fața fetei. Aceasta nici nu mișcă însă.
Cealaltă se întoarse un pic.
„Ție nu îți dau, fă, că intri în operații. Sângele tău trebuie să fie curat, nebuno!” Zise acesta trăgând încă un fum și aruncând țigarea jos. Fata își întorsese privirea înainte ca el să vorbească însă.
Bărbatul călcă, cu vârful pantofului peste țigară și se întoarse către ceilalți.
„Intrăm, mă?” zise acesta care se pare că era mai mare.
„Hih!” tresar la gândul că mă vor prinde înăuntru. Era și noapte și nici țipenie de om în pustietatea periferiei.
„Ce mă fac?” mă-ntreb reîndrăznind să aprind din nou lanterna. Mă uit spre fata mai înaltă.
Și văd că se clatină pe picioare.
„Ho, fă! Unde te duci, nebuno? Atât de devreme? Nici n-am început cu tine.” Zise cel mai înalt punând o mână pe ea.
„Așteaptă și tu!” zise un altul izbucnind într-un râs înfundat, împuțit ca un sconcs.
Aceștia intrară în casă. Îi auzeam vorbind și râzând de cele două.
„Ne trebuie mănuși mă!” l-auzii pe unul zicând.
„Ce să faci mă cu ele? Ai de gând să le-o tragi și n-ai prezervativ sau ce?” zise un altul.
Ăla și încă unul începură să râdă.
„Lasă mă, că merge și așa. Sunt doar trei pungi. Le scoatem repede. Asta e țeapănă.”
O lovitură ca o palmă aplicată peste cap se auzi.
Un icnet ca de fată de asemenea.
„Acum înțeleg de ce m-am oprit în cadrul ușii. Lucruri de făcut rămăseseră neterminate.
Păi, atunci ce mai aștept?
Să le termin, deci!” îmi zic…
„Gata mă!” Se auzi ăla cu mâncărimi de palmă. Îi puteam recunoaște după voce acum. Ăsta era cel mai înalt dintre ei. Estimasem, maxim 1,70. Un pic mai înalt ca mine.
„Gata! O duc?” întrebă unul din ceilalți doi.
„Gata mă! Ești sigur că poți s-o legi singur?
Ia vezi, poate te leagă ea pe tine. Poate ți-o și trage. Că ești lihnit, nebunule!” Zise cel înalt.
Ăia doi râseră iar.
Îl văzui apoi pe unul mânând-o de la spate pe una din fete trecând pe lângă camera unde eram. Lipită de perete. Ăsta nu putea avea mai mult de 1,60 înălțime. Lumina lanternei lui făcu lumină câteva secunde în cameră. Fata era mai înaltă ca el.
„P-asta o legăm de pat, mă?” Întrebă celălalt râzând.
„Da mă, dar las-o puțin că vreau s-o încerc și eu înainte.” Răspunse cel înalt.
„Hih!” zic la gândul că singurul pat era chiar unde eram eu.
„Hai Andra, că ai intrat cu totul în hazna! Ce faci acum?”
În ultimele săptămâni tatăl meu a scos untul din mine cu antrenamentele.
„Întărește-ți corpul, copilă. Că nu știi cum lovește necazul!” Mi-a zis.
A trebuit să-i dau dreptate și să fac ca el. Asta m-a făcut să mă simt pregătită să înfrunt viața. Mi-a dat curaj.
Cei doi se îndreptară cu lanternele lor pe hol spre camera în care eram. Vedeam lumina crescând moment cu moment.
„Ce fac acum?” Mă întreb.
Pe primul l-am prins de mână și i-am despicat fața. A pus mâinile la ochi și i-am retezat degetele. A căzut cu fața în podea una două.
„Kobun e foarte rapid și eficient!” Gândesc și mă întorc către cel din dreapta care se uita uimit cu lanterna spre mine.
„Ești prea aproape!” Gândesc și înfig cuțitul în încheietura lui.
Știam că distanța e crucială. Viteza la fel. Nu mă putea răni cu lanterna. Aceasta i-a căzut din mână și a făcut un pas înapoi.
„Prea puțin, prea târziu.” Îmi zic.
I-am prins mâna ce șiroia și m-am lăsat pe genunchi. A doua lovitură a fost genunchiul lui. S-a dat cu spatele de zid uitându-se cu ochii căscați la mine.
„Voiai să ți-o tragi!” Gândesc.
Tremura, sângele se aduna băltoacă sub el.
Celălalt se zbătea și el în băltoaca lui.
Nici unul nu putea vorbi. Câte un mic icnet din când în când ca un animal ce se împinge într-un colț crezând că va fi iertat dacă va tăcea.
Cel mărunt venea vesel pe hol, uitându-se în sus.
„Am terminat repede, mă?” Zise ăsta dând cu ochii de mine.
Ceva ca o uimire pe fața lui. Nu știui dacă zâmbește vesel că mă vede sau dacă încearcă să-și imagineze paradisul în care va fi ajuns după ce voi fi terminat cu el.
O grimasă pe fața lui și niciunde să fugă. Nici o cale de scăpare.
Mă uit în spate și o văd pe copilă prăbușită pe podea.
„Ce i-ați făcut?” Urlu din toți rărunchii întorcându-mă către pitic.
Ăsta căscă ochii și ridică din umeri.
Încercă să murmure câteva cuvinte dar vocea îl părăsise și ea.
Doi pași înainte și eram cu mâna în gâtul lui.
„Mergi!” Zisei smucindu-l înapoia mea în camera unde erau și prietenii lui.
Ăsta s-a legat singur de pat. Cătușa de picior și încă una de mână care era la capul celălalt și pe care nu o observasem până în acel moment.
„Nu mă omorî, te rog nu mă ucide! Că nu le-am făcut nimic.
Fetele sunt bine. Una e în magazie legată. E bine, e bine. Nu i-am făcut nimic.” Zise.
„Ce făceați cu ele?” Întreb ca și cum n-aș ști.
Acesta șovăi și se mișcă dintr-o parte într-alta.
„Haide!” Strig.
„Îh… nu știu!” zise el.
„Tu ai văzut ce le-am făcut celor doi?” îl întreb uitându-mă în ochii lui în lumina lanternelor încă aprinse de pe jos.
Nu am văzut în viața mea atâta frică în ochii cuiva. Dar trebuia să împing lucrurile atât cât să mă asigur că îmi va spune tot ce știa.
„Nu apuci dimineața!” îi șoptesc la ureche în timp ce-mi înfig mâna în părul lui.
„Vrei să mori?” îi zic.
Tăcerea lui trezește la viață toți demonii din mine.
„Demonos! Demonos este numele lui.” Zise acesta cu mandibula izbindu-i-se incontrolabil de partea de sus a maxilarului.
Asta confirma o mare parte din spusele Larei.
„Ești sigur de asta?” Întreb smotocindu-i părul în pumnul meu.
„Adevărul!” Strig forțându-i capul în spate cu un pumn în nas.
I-a dat borșul imediat.
În următoarele 30 de minute a vărsat toate detaliile. Inclusiv unde îl găsesc.
„Demonos va muri în noaptea asta! Asta mă va duce cu siguranță la balamuc.” Îmi zic dându-mi părul din ochi și aplicându-i un pumn în figură mai mult cu dosul palmei nemernicului din fața mea.
Acesta se prăbuși pe spate pe pat. Nu mai mișca. De frică ori nu știu de ce. Probabil faptul că se lovise cu capul de bara patului avea ceva de-a face cu asta. Cert e că nu mai mișca.
De data asta eram pregătită. Am dat cu căcatul de pe pat jos și l-am târât afară din cameră. Mișca, deci era viu, blestematul.
De pe hol am luat-o în brațe pe micuță. Am dus-o în cameră și am așezat-o pe pat. Cu cealaltă am procedat la fel. Doar că a mers pe picioarele ei. Aiurea, săraca.
„Nu mai fac, sunt cuminte!” Zicea.
Am scos telefonul din buzunar. Am sunat la 112 și am solicitat ambulanța.
Am plecat însă, mai aveam treburi de făcut.
Zece minute mai târziu, mult în susul dealului am găsit casa descrisă de piticot.
Același tip de casă. Același model. Apăs clanța și intru.
Perfect luminată. Pășesc în hol. Lumina cade pe un tablou cu doi copii chiar în fața mea.
Casa arată ciudat luminată. Era ca o realitate paralelă în care lucruri sunt diferite dar în parte la fel.
„E chiar o locuință? Aici stă cineva?” Mă-ntreb.
Înaintez și intru pe ușa care dădea spre magazie.
„Bună seara! Sau ar trebui să spun noapte bună în cazul tău?” Aud un glas în fața mea. Ridic privirea. O cameră frumos aranjată. Cam cât o sufragerie.
„Dar te-am văzut mort!” zic încercând să-mi reprim o nevoie subită de a vomita.Cred că era doar o reacție normală la faptul că nu puteam accepta ceea ce vedeam.
„Da, așa e. Și iată-mă din nou în fața ta. Viu. Teafăr și nevătămat.” Zise în timp ce se ridică de pe scaun fluturând pistolul în fața mea. Aceeași voce hârjâită ca de tebecist ce nu ar fi renunțat nicicând la țigări. Se îndreptă către mine.
„Ești o puștoaică bună. Trebuie să recunosc. Satârul ăla mi-a stricat puțin pielea, dar m-am reparat, după cum vezi.” Acesta zâmbi și-mi șopti în ureche.
„A venit vremea judecății.”
„Fratele meu era rușinea familiei, fetițo!” Urlă acesta îndreptând pistolul spre tâmpla mea. „Dar era fratele meu. De aceea trebuie să plătești!” Zise el.
„Credeai că dacă îl omori, se va termina? Credeai că e singur și că nimănui nu-i pasă?
Credeai că dacă printr-o minune scăpai și de mine, s-ar fi terminat aici?
Hah, nici nu știi… nici nu îți poți imagina, proasto!” Strigă acesta împungându-mă cu pistolul.
Priveam deznădăjduită. Ce mai puteam face? Pistolul e mai rapid ca, cuțitul și degetul ca mâna. Ce mai era de făcut?
Uitându-mă la el mi-am dat seama că dacă există un dumnezeu, acesta trebuie să fie un sadic. Nici un dumnezeu bun, milos și iubitor nu ar fi permis atâta suferință.
Nu ar fi permis ca așa ceva să existe.
„Demonos?” Întreb încercând să pun lucrurile cap la cap.
„Eu și fratele meu.” Zise acesta.
„Îți zic, că ești oricum moartă. Băieții sunt pe drum să te colecteze. Mâine vei ieși la produs.
Era în lungimea brațului meu. Kobun era în palma mea.
Mai e timp!” Îmi zic încercând să îmi fac curaj, să iau atitudine. Timpul se scurgea cu repeziciune, însă deloc în favoarea mea.
„Mă așteptai!” Zic privind în jos, căutând să câștig timp. Să găsesc o soluție.
„Camere de luat vederi, tâmpito. Cum altfel crezi că îmi puteam supraveghea marfa?” Zise acesta.
Și iată-mă deci, prinsă între nevoia de răzbunare și neputința atingerii acestui obiectiv.
„Sunt gata să mor pentru asta?” Mă-ntreb ștergându-mi fruntea.
Am ajuns până aici, doar nu voi permite ca așa ceva să se întâmple din nou. Nu asta m-au învățat ai mei.
„Să-i aperi întotdeauna pe cei slabi!” Cuvintele tatălui meu îmi vin în minte.
„Patetic, Andra! Un slogan. Atât poate coace mintea ta într-un astfel de moment?
Cu ce mă ajută asta?” Mă întreb văzând în coada ochiului țeava pistolului ce mă poate duce numaidecât pe lumea cealaltă.
Probabil oboseala începea să-și spună cuvântul.
„E-adevărat! Se termină aici” Zic întorcând capul către el și lăsându-mă în același timp în jos. Brațul îmi țâșnise deja în sus și cuțitul zbură în mâna mea împins de palmă.
Îmi strâng degetele cu putere în jurul lui și i-l înfig în mână.
Pistolul i se rotește pe deget bălăngănindu-se un moment. Mâna îi tremura într-o fracțiune de secundă și pistolul căzu pe podea. Un zgomot surd și greu.
Corpul mi se întoarce automat către el. Gura lui deschisă și ochii mari în cap.
Nu se aștepta. Păi, păcat!
Un picior îi aplic între picioare și se îndoaie către mine. Mă dau într-o parte și-i înfig cuțitul în ceafă. Zece centimetrii de lamă. I-a explodat gâtul.
Mort înainte să atingă podeaua.
Mă uit în jos și nevoia de vomă nu mai era. Doar o tristețe că într-o altă realitate lucrurile puteau sta diferit.
Am ieșit din casă și am întâlnit întunericul nemărginit. Luna fugise și ea de pe cer. Stelele nu se arătaseră deloc. Doar o beznă totală. Momentul în care demonii ies la iveală.
„Veniți, vă aștept!” Zic, învăluită în întuneric.
Această parte este pentru Eva Anca de la EvaTopiaRO
illusion a zis
Îmi plac tare mult incursiunile acestea în Întuneric. Ține-o tot așa, Alex!
Alex Popa a zis
Mulțam frumos, Diana!
Nici tu să nu te oprești!
illusion a zis
🙂
Mirela Marin a zis
Pfffuiii!!! Ce poveste! Ce imaginatie bogata! Un pic cam dura pentru mine, dar in context, este in regula. Trebuie sa strangi articolele acestea si sa le asezi frumos intr-o carte.
Felicitari, Alex!
Alex Popa a zis
Îți mulțumesc mult, Mirela.
Povestea asta e pentru blog.
Mulțam frumos pentru comentariu
și pentru sugestie.
Ești întotdeauna de apreciat!
Elvira a zis
Pe la jumătate poveștii vroiam să las pentru mâine lectura dar m-a prins Mai ales în zilele astea. Felicitări !
Alex Popa a zis
Îți mulțumesc, Elvira!
Adriana Ivan a zis
Super!!! Foarte mult mi-a plăcut! Spor la scris. Abia aștept să mai citesc ceea ce creezi, te pricepi de minune.
Alex Popa a zis
Îți mulțumesc la fel, Adriana!
Și tu te pricepi de asemenea.
Te citesc de fiecare dată cu plăcere.
Mult spor!
Raluca Anghel a zis
Wow! Am citit totul pe nerăsuflate! Este foarte captivantă povestea și foarte realistă. Chiar dacă nu îmi place ce ai scris, imi place mult de tot cum ai scris. Felicitări. Mai vreau.
Alex Popa a zis
Îți mulțumesc mult, Raluca!
evaancutahamza a zis
Wow! M-ai lasat fara cuvinte, iti jur! Te super felicit pentru poveste si iti multumesc! Am citit-o infiorata si cu sufletul la gura.Super, super! <3
Alex Popa a zis
Îți mulțumesc, Eva pentru susținere
și pentru comentariu de asemenea!
Gabriela Rizea a zis
Sună a scenariu de carte/film. Astept cu interes si alte scrieri de genul acesta.
Alex Popa a zis
Îți mulțumesc, Gabriela pentru interes și pentru comentariu!
lifestylebycata a zis
Esti un om al cuvintelor, Alex! Ar trebui sa aduni povestile astea intr-o carte. Foarte faine scrii.
Alex Popa a zis
Îți mulțumesc mult, Cătălina!
E o idee bună, sigur că da.
Va trebui să mă gândesc la asta.
Mulțam frumos de comentariu de asemenea!