Întunericul – 55 de Kile

„Oh, și acum mă mai doare falca!” Îmi zic apipiindu-mi obrajii cu palmele.
Fierbințeala feței parcă mă liniștește un pic. Cred că răceala m-ar fi făcut să tremur mai mult. Dar căldura se risipește mai repede decât aș vrea, mai repede ca teama în orice caz.
Trebuie să fi fost o lovitură puternică. Am văzut negru în fața ochilor.
O senzație. O amețeală ce se transformă din moment în moment în greață.

„Oh, Doamne!” În mine mațele se revoltă.
„Oh, nu. Nu acum, te rog Doamne!” Îmi zic lăsând capul în jos ca într-o rugăciune. Înghit însă mă scutur. Mâinile îmi tremură și ele.
Regurgitez. Ce am mâncat de dimineață. Ou și o salată verde în pata de lumină din fața mea. Luna își aruncă lumina prin fereastra cu geam zdrențuit în spate peste capul meu.

„Trebuie să fug!” îmi zic. În gura mea un miros absurd de vomă alimentând nevoia de a-mi goli vintrele.
„ Nu am mâncat atât de mult!
Agh! Voma e vomă, bănuiesc. Să fug…” Îmi zic.
Ca și când ar fi atât de ușor.
„E o nevoie naturală în situații de criză, bănuiesc!” Gândesc.

În întuneric, dincolo de ușa mare de lemn, ceva mișcă. Sau asta cred eu.
Bărbatul e lung cât ține podeaua în fața mea.
Piciorul drept sub el.
Cel stâng într-o parte, îndoit într-o poziție nefirească.
„Cum să trec peste el? Cum să calc?
Dacă se trezește? Oh, parcă a mișcat un deget! Îmi zic privind în jos în lumina difuză ce se scurge înaintea mea peste un căcat, ca o limbă de aer transparentă. Mă uit în jos cu atenție.
„Nu-i nimic!” îmi zic ridicând bărbia și trăgând aer în piept.

„Oare cum de nu am observat?”
O mâncărime pe încheieturile mele și când apuc cu mâna, mă mânjesc de roșu.
„Nu e sângele meu!” Gândesc ștergându-mi încheietura.
Încă tremur ridicând piciorul stâng care se bălăngăne sub impactul momentului ce încă îmi mai vibrează în cap.
Nu mă așteptam să mai scap decât printr-o minune. 

Probabil aș fi făcut orice.
Acasă, ai mei ar muri de durere în lipsa mea.
„Nu așa, nu așa, copila mea!” Ar zice mama mâncându-și mâinile.
„Oh, micuțo… ai plecat înaintea mea!” Blândețea tatălui meu.
Buni ar muri pur și simplu.
Minunea s-a întâmplat însă. Îți mulțumesc, Doamne, pentru asta.
„Oh!” Zic făcând un pas și-mi înfig degetele piciorului în palma lui ce-i stă pe piept ca unui cerșetor. Bărbia mi se ridică automat forțându-mi privirea în fața lui. Simt căldura mâinii unui criminal în piciorul meu.
„Criminal?” mă-ntreb.
„Da, doar un criminal ar răpi o fetiță.
„Nu e rece?”

Ochiul stâng deschis către mine. Pare că-mi zâmbește.
„Dumnezeule! Ce mă fac?” mă-ntreb.
Inima mi-o ia la goană și simt în vene sângele care aleargă către creier să-l hrănească, să poată coace mai repede o soluție.
„Haide, Andra! Găsește o soluție!” Îmi ordon.
Mă forțez, dar nu pot. În acest moment nu!

Ceva ca un zâmbet chiorâș pe chipul lui.
„Oare de ce mă aștept la un mârâit?
E mort?” Mă întreb neîndrăznind să scot piciorul.
Nici nu îl pot ridica, cred. E prins ca într-un cârlig.
Încheietura inghinală a piciorului îmi trosnește sub presiunea încordării.
Toporul din cap, sângele șiroind pe fața lui, îmi spun că e mort.
„Dar oare?” Mă întreb.

„E o singură soluție!” Gândesc și mă împing cu putere în dreptul într-o piruetă aterizând cu acesta pe gâtlejul lui. Și cam asta e după trei ani de balet.
Mă apăs cât pot. La 55 de kile ale mele nici o crenguță de pom nu s-ar rupe cu mine. Știu pentru că am încercat.
Bărbatul are gâtul gros. Îi simt bărbia în gleznă. Mai are viață în el. Mă apăs îndoindu-mi genunchiul și mă împing cu forță în sus. Mă înalț vreo trei centimetri de pe gâtul lui, când îl simt trosnind sub talpa mea ce își făcu loc înăuntru umerilor acestuia.
„E mort! De data asta viața l-a părăsit.” Îmi zic.
Doi ani de judo, cam atât m-au învățat văd.

Huh, tata credea că o să mă întărească. M-a antrenat chiar el.
Un abur ca dintr-un ultim râgâit fu eliberat cu o hârâială ca dintr-o închisoare de gura lui.
„Vai, ce putoare!” Închid ochii să alung acest miros din mintea mea.

„Sunt liberă? Oare sunt?”
Nici nu mai îndrăznesc să visez.
Trebuie să merg înainte însă. Să ies din locul ăsta blestemat. Și eventual să anunț pe cineva.
„Parcă și văd știrile de mâine, ‘Fata eroină care a scăpat din mâinile răpitorului.’” Gândesc ducându-mi mâna la frunte.
Nu merit nici o medalie. Doar mi-am apărat viața. Multe altele au trecut prin asta și-au plătit prețul greu.
„Dați-le-o lor!” Le-aș zice.
„Dați-le-o lor!” Șoptesc pășind în față peste căcatul de 100 și de kile din fața mea.

„Oare să scot satârul din capul lui? Ar fi util în caz că…
Întorc capul.
„Mi-e silă! Chiar că pute a căcat.” Zic.
„La o adică, nu știu ce mă așteaptă cinci pași mai încolo.”
Mă-ntorc și îndes piciorul în gâtul lui din nou. Apuc mânerul și trag cu putere. Aia pe care o am, 55 de kilograme. Scap unealta din craniul bărbatului și întorc capul. Strâmb din nas. 

„Oh, Doamne! Cine sunt?” Nici eu nu mai știu. Presupun că rezultatul experiențelor mele.
În față întunericul așteaptă să-l tulbur cu nevoia mea de viață. În spate un trecut pe care nu vreau să îl repet.
„Oare îl voi putea uita?
Nefericitul s-a asigurat că nu. Într-un fel sau în altul asta a făcut.” Îmi zic privind înainte. Spre viitor.

Intru în holul acoperit de o tăcere mortuară. Nu știu de ce, dar așteptam măcar un sunet, un zgomot să-mi arate că încă mai există viață pe planetă și că nu sunt singura supraviețuitoare a vreunui cataclism.
„Ca să vezi! Cum te lovește nevoia de companie!” Îmi zic cu o grimasă în colțul gurii.
„Zâmbesc?” Mă-ntreb.
„La naiba! Am înnebunit cu totul!” Gândesc ștergându-mi fruntea cu dosul palmei.
„Hai Andra, ce a fost greu a trecut. Ieși de aici!” Gândurile din mintea mea nu mai contenesc. 

„Și mirosul ăsta!” zic ducând ambele mâini la nas.
E mirosul morții.
Un miros greu de sânge ce îmi face rotocoale în stomac. Aproape mă învățasem cu cel din cazan. Porc crud. Probabil purceluși după râtul pe care îl văzusem în colțul ochiului, ieșit în afara cazanului.
Mama mă-sii! Ăsta e mai rău.
Vomit din nou?
Dacă înghit acum cum trebuie să o fac pentru a nu vomita, sigur voi vărsa și mațele din mine. Mâna la gură nu mai ajunge.
„Ce n-aș da acum pentru o jumătate de lămâie!” Îmi zic.
Și uite cum sunt lucrurile mici cele care ne lipsesc cel mai mult!
Trebuie să mă gândesc, să uit. Reușesc să înghit.
„Hai, Andra. Că poți!” Îmi zic strângând din pumni.

E ciudat! O adolescență lovită de așa ceva?
Aș întreba, „de ce, Doamne?”, dar El, de pe tronul Lui nu ne mai aude de mult.
Doar stă și ne privește ca pe niște muște de oțet amețite.
Ca un surdo-mut pe care nici măcar acest zumzăit bezmetic nu Îl mai încântă.
Așa se explică totul.
Faptul că ne facem rău în goana după viață.
Simte că trăiești! Trăiește-ți viața! Trăiește acum!
Carpe diem! Trăiește clipa pe dracu!
Asta ne-a adus aici. O goană nebună după nevoia de viață. O viață pe care nu o avem și pe care cu deznădejde o căutăm în nimic.
Și care nimic, el însuși e nimic, dând palme tuturor celor ce tot nu cred în Big Bang.E ironia mileniului trei. Oamenii au uitat de dumnezeu și îl caută bâjbâind. De nu, ia uite bisericile pline… măcar de ar fi credință…
„Nu e!” zic.
„Doamne, mi-au dat lacrimile de la putoarea asta!” Îmi zic frecându-mă la ochi.

Mă deplasez încet, cu pași mici în holul negru. Ceva mișună pe la picioarele mele.
Nici nu mă întreb ce. Fie ce-o fi, trebuie să parcurg acest drum. Nu mai contează. Trebuie să ies la aer cât mai repede.
Merg pas după pas. Ca un somnambul în întunericul minții lui somnambulești.
În stânga o cameră.  Pășesc înăuntru ca într-un sanctuar.
Singura sursă de lumină.
Număr șase lumânări aprinse într-un pahar pe o masă în dreapta.
În fața mea un pat, și pe pat văd o femeie goală cu fața într-o pernă roșie.

Câțiva pași mă aduc lângă ea. O pată de sânge pe cearceaf între picioarele ei.
„Oh, Doamne!” tresar cu inima zvâcnind în pieptul meu.
Între picioarele ei, o bucată de carne ca un degețel de bebeluș roșu.
Mâna zbură către gură atingând buzele deja despărțite. Un deget înăuntru.
Simt un gust de sânge pe limbă. un gust metalic,
„Dar! Ăsta…” Apuc să zic și mă aplec și împung cu degetul trăgând mâna ca și curentată înapoi.
„Oh, Doamne!” Privirea îmi urcă pe dâra stacojie între picioarele femeii.
„Nuu!” țipătul meu răsunând în față, în spate, stânga, dreapta.
Un ecou probabil doar în mintea mea.

Între picioarele desfăcute ale femeii pata de sânge umflându-se cu fiecare moment.
Un muștiuc din carnea ei încă mai picură între picioare.
Un foc aprins în venele mele prinse viață. O pocnitură în urechi și inima îmi stătu în loc lăsându-mă fără aer.
Simt pieptul gol, gol de aer.
„E o bucată din clitoris!” gândesc și simt cum planeta pleacă de sub mine.
„10 la anatomie! Asta îmi aduce? Nu puteam să știu și eu de cinci?”

„Mă prăbușesc. De data asta mă prăbușesc definitiv!” Îmi zic încercând să îmi strâng mâna în jurul aerului.
„Ce fac, Dumnezeule Mare? Ce mă fac?” Mă-ntreb și pășesc în ea.
Un lanț prins într-o cătușă de picior duce într-un belciug prins de bara patului.
Perna prinsă între brațe.
Îi apuc încheietura și apăs în interiorul acesteia. Simt puls.
„Trăiește!” îmi zic închizând ochii.
„Oh, Dumnezeule. Slavă Ție!” Gândesc cu o grimasă mare în același colț drept al gurii.

„Tataie!”
Capul mi se întoarce automat în spate cu jumătate de trunchi.
„Ești aici, bre? Hai, că am venit să-ți mai dăm niște bani. O nouă afacere.
Ești aici? Tataie?”
Aud undeva în spate.

„Gata, până aici mi-a fost!” Îmi zic și ochii mi se îndreaptă în dreapta dincolo de masă.
Un dulap mare în colțul camerei.
Mă las în jos și mă strecor pe după masă. În spatele dulapului.
Doi bărbați cu hanorace pe ei și cu mânuși albe în mâiniîși fac apariția în cameră câteva momente mai târziu.
Glugi peste cap.
Unul mai înalt și unul mai scund.
„Mănuși, vara?” Mă întreb trăgând cu ochiul de după dulap. Simt degetele de la picioare vibrând sub mine încordându-se și colțul satârului zgâriindu-mi glezna. Mâna lovind în șold incontrolabil.
O pungă în mâna unuia dintre ei.
„E o perfuzie! Ce bine!” Îmi zic privind la cei doi parcă așteptând să se întâmple o minune.
„O vrei mă?” Zise cel cu punga.
Celălalt ridică o mână.
„P-asta, adică acum?”
„Da, mă! Acum!
O călărește bunicul de vreo două săptămâni.
De unde credeai că am adus așa repede doi litri de sânge?
Are toate analizele. Bătrânul e deștept.”

„Ok!” răspunse acela ridicând din umeri.
„Avem timp să umplem asta atunci.” Zise celălalt aruncând perfuzia pe masă.
„Sau, dacă mă gândesc bine le putem face pe amândouă și după aia o iau și eu o tură până vine bătrânul.
Hai mă! Tu vezi-ți de treabă!” Zise bărbatul.
Cel mai mărunt își lăsă pantalonii în vine și se urcă, cu genunchii pe pat între picioarele femeii.

„Bă!” Zise acesta. „Ia uite!” Continuă arătând cu degetul în jos.
„Lasă, mă! S-a jucat și bunicul un pic. Așa face el.
Dar asta nu e moartă.
E fierbinte chiar!” zise el punând o mână pe spatele acesteia.
„Tu fă-ți treaba acolo, că dacă nu doarme, sigur îi place.
E sălbatică, femeia. Îți spun!” Zise acesta cu un rânjet pe bot.

Cel înalt își rotește capul către întunericul în care mă ascundeam parcă simțindu-mi suflul.
„Hih!” un icnet în pieptul meu.
Am împietrit în loc, inertă ca femeia de pe pat.
Mâna și-a încetat și ea zbaterea într-un pact corect cu întregul corp.
„Și acum ce fac?
Dacă vine spre mine, cum fug?” Întrebări de la o prostuță ca mine.
Pieptul mi-e greu cât lumea însăși oprindu-mi respirația cu totul.
O durere ca un cuțit în gât. Să înghit, nici o șansă.

Dar nu. Acesta își strânge mâna în jurul perfuziei și o scutură de două ori ținând-o la lumină.
Scoate capacul acului de la capul furtunului și înfige mica suliță femeii în braț.
„Bravo, Andra!” îmi zic. „I-ai ușurat munca.
Brațul întins e vina ta!”

Mă uit la scena ireală din fața mea și nu îmi vine să cred.
„Oamenii chiar își fac așa ceva unul altuia?” Mă întreb încercând să găsesc o justificare a ceea ce vedeam.
Inima nu mi se mai oprește. Simt fiecare bătaie lovind în cutia toracică parcă dorind să-mi iasă din piept.
„O astfel de lume? Pentru ce ar fi creat Dumnezeu o așa monstruozitate? Pentru ce îi permite să existe?” Mă întreb lăsându-mi greutatea pe celălalt genunchi.
„Dumnezeu doarme. E noapte, fetiță, dacă nu ai văzut încă.” Îmi zic.
Nici un răspuns. Ce fel de răspuns ar putea exista? Nimic.
Mă uit atentă la acea pungă. Bărbatul o lăsă în jos.„În jos?” Mă-ntreb.
„Eu știam că se pune sus.”
Ochii îmi sunt ațintiți pe aceasta.
„O umple cu…” Zic și nu pot să gândesc cuvântul.
„Oh, nuu! Nuu!” Strig și mă scuip în picioare ca dintr-un puț petrolifer.
Cred că cel mai potrivit răspuns la această nouă realitate pentru mine, e nebunia mea.

„Nuu!” Repet un ecou în mintea mea strângându-mi cu putere degetele în jurul mânerului uneltei măcelarului.
„Surpriză, băieți. Sunt și eu p-aici!” Îmi zic în gând.
Pași repezi, nici nu știu când am ajuns în spatele celui înalt. Acesta pe jumătate întors către mine nu mă aștepta. Deloc.

„Hei!” zic alunecând în stânga și lovind cu satârul un pic deasupra pantofului bărbatului. În spate, în gleznă. Lama se duce jumătate înăuntru.
„Asta ar trebui să îl dărâme!” Îmi zic. 10 la anatomie trebuie să-mi folosească la ceva.
Zvâcnesc din mână și trag satârul lovindu-i apoi genunchiul descoperit încă alunecând înainte.
„Pantaloni scurți îți trebuiau!” Gândesc.
Bălăngăneala acestuia îmi spune că va cădea. Surpriza de pe fața lui arată a îngrijorare.
„Da, nu te așteptai! Nu trebuia să faci asta!” Îi spun în gând cu capul întors către el.

Pieptul mi se lovește de pat. Mă prind cu mâna de acesta și mă împing în picioare întorcând capul către celălalt care își făcea de cap călare pe femeia inertă.
„Și ăsta are glezne!” Îmi zic trăgând de braț trimițând mâna și satârul în piciorul drept al acestuia. Surpriza lui nu mă miră. El avea treabă. O treabă pe care trebuia să și-o țină în pantaloni.
Privirea mi se adâncește în fața lui. Gura mi se deschide involuntar.
Ochii larg deschiși și ei.
„E de-o seamă cu mine.” Îmi zic.
„Cred că îl știu…”
„Vlăduț?” Zic retezându-i laba piciorului cu totul pe bara de metal a patului.
Aceasta cade jos lângă piciorul meu.
Capul, acestuia zbură spre mine. La fel și saliva din gura lui.
Un scheunat scurt ca al unui câine lovit cu piciorul plecă din gâtul acestuia.

 Ochii căscați și gura larg deschisă îmi spuseră că m-a recunoscut. Sau că nu se aștepta.
Simt o mână pe umăr dar nu mă uit înapoi. Ridic brațul și văd lacrimile de sânge părăsind lama necruțătoare din mâna mea ca și cum ar deplânge deja ceea ce se întâmplă. Ceafa îmi arde cumplit.
Sunt o Nemesis de foc ce nu poate fi oprită.

Îmi zdrobesc mâna de pat secționându-i piciorul din genunchi. Puștiul încă mă mai privea neînțelegând ce i se întâmplă. Pe fața lui era scris totul.
„Asta se încheie aici!” Urlu aruncând brațul înapoi și satârul în ochiul celui din spatele meu.
Dacă avea să cadă, acum era momentul.
Bărbatul se zdrobi de covorul de pe jos încolăcindu-se cu o mână la ochi. Părea că nu mai vrea.
„Dar eu mai vreau?” Mă-ntreb trăgând de mână și găsindu-i un loc satârului în capul celui din fața mea.
Acesta căzu în cealaltă parte a patului cu tot cu satâr.

„Sunt aici. Luați-mă pe mine!” Strig cu putere împingându-mă în picioare. Mușchii coapselor mele vibrând, zguduindu-mă din tot corpul.
Mă-ntorc către cel ghemuit în spatele meu și-mi arunc toată greutatea piciorului în tâmpla lui. 55 de kile. O pocnitură e tot ce poate ăsta și călcâiul meu își face loc în capul lui.
Un ridicat de mână și ochiul căscat îmi spun că a simțit.
Mă uit în dreapta și văd o ușă întredeschisă.
„Asta era așa?”
Aproape mândră de mine, ridic bărbia și mă reped în întuneric pe lângă zid dincolo de ușă. Un mic culoar și o ușă care „dă Doamne să dea afară!”. Închid ochii și strâng din pumni.
Da, în sfârșit aer. Aer curat.
„De ce stau în cadrul ușii?” Mă întreb.
Închid ochii și văd iarăși întunericul…
„Dar nu e noapte, e doar amurg…” Gândesc.
Îi deschid și văd…
Un cer stacojiu se joacă, cu ziua deasupra mea împingând-o în orizont.