Ghiocel

Primăvara își întețea adierea peste lume și soarele, ca renăscut după o iarnă dârză și însingurată, abia dacă îndrăznea să-și arunce razele lui aducătoare de viață peste pământul încă înfrigurat și amorțit. Dar soarele insista mângâindu-l și aducându-l la viață, puțin câte puțin.

Astfel, la un moment dat a apărut pe neașteptate la marginea unui câmp de ciulini un ghiocel, alb, țanțoș și drept ca un plop mișcându-și căpșorul micuț ca un clopoțel în ziua de Crăciun, oarecum pleoștindu-se de soarele ce încerca să-i ridice moralul, să-l facă să zâmbească. Dar căpșorul lui, ca un clopoțel, micuț și alb în orice parte se întorcea nu găsea decât tristețe și ură.
Sunt atât de mic și necăjit! Am fost creat să stau toată ziua supărat, să nu mă uit la nimeni. Își spunea el în fieșice minut.

— Cine ești tu și ce cauți printre noi? Îl întrebă un ciulin rotofei.
— Eu sunt rege aici și te izgonesc de lângă drum.
Ghiocelul se strădui și ridică o petală. El văzu coroana purpurie a ciulinului și inima lui mititică, de ghiocel i se opri în loc.
Hih, chiar este rege! Își zise el văzând capul rotund și încoronat al ciulinului.
— Nu te uita la mine! Tu nu ai voie să te uiți la rege!
În felul acesta ghiocelul se retrase temător și rușinat, spășit iar razele de soare în zadar stăruiau asupra lui.

Din când în când, ajutat de vântul ce adia molcom peste câmpul întins, mai ridica privirea la mărețul său părinte și încerca să zâmbească, dar apoi imediat, fețișoara și privirea lui se îndreptau înapoi către pământ căci, își spunea el, regele mă poate alunga de aici și poate face ce vrea cu mine. Mai bine să nu-l văd, mai bine să nu mă uit la el.
Și tot așa trecea timpul și inimioara lui micuță, din pieptul lui mititel, bătea tot mai încet pe măsură ce tristețea lui creștea.

De ce m-ați creat, părinții mei? Eu nu pot bucura pe nimeni, că eu însumi sunt trist și în inima mea, speranța e tot mai mică. Și iată că mai am atât de puțin timp pe lumea asta și cu ochii mei nu pot privi în jur.
Spune-mi tu ce să fac, Mărețule Soare,
Și tu preabună mumă, Duioasă Primăvară
Căci voi m-ați zămislit din dragostea voas’mare
Iar eu vă sunt povară
Așa gândea Ghiocelul cât era ziua de lungă, și lungă era, ca boldul gerului în rădăcina lui ce abia se prindea în pământ, neîntrezărind nicio urmă de speranță sau bucurie, sau un motiv pentru care viața să merite efortul părinților lui.

Nu la mult timp, lângă el din întâmplare, se iți însă o garofiță, mlădioasă și elegantă, răspândindu-și parfumul delicat peste tot în jur și ghiocelul o observă. Obrăjorii lui se îmbujorară, dar inima lui se bucura.
— Bună! Tu ești o garofiță, așa e? Zise el cu vocea tremurândă.
— Trebuie să întreb pentru că abia m-am născut și nici nu știu prea multe fete încă. Și mai puține atât de drăguțe ca tine, domnișoară garofiță.
— Sunt Ghiocel, Primăvara este mama mea și Primul Soare este tatăl meu. Sunt încântat, domnișoară…
— Bună! Zise Garofița zâmbind și-i întinse o frunză către el atingându-l ușor.
— Numele meu e Belluna! Încântată de asemenea!
Luna e cea care m-a plăsmuit, ca să fiu fericită ziua întreagă. Să zâmbesc soarelui și să îl bucur cu fericirea mea.

— Aa-ah! Deci avem ceva în comun… Bun de știut.
— Și eu sunt bucuria tatălui meu și a mamei mele.
— Numai că, vezi dumneata, domnișoară… Continuă el și se opri de teamă să nu facă o impresie proastă, aprinzând obrăjorii lui micuți și albi.

Timpul de-acum zbura iar ghiocelului nu îi ajungea cât era ziua de lungă, să o privească, și când vântul îl binecuvânta cu adierea lui, el nu ezita să-și atingă frunzulița lui înaltă și subțirică de cele ale garofiței frumoase ca o rochie de nuntă. De fiecare dată, garofița se prefăcea surprinsă și izbucnea într-un râset ca un clinchet de clopoței bucurând inimioara lui, dar și pe a ei.

Ciulinul îi privea și din ce se uita mai mult la ei, din atât furia lui creștea. Cu atât mai mult frumusețea garofiței îl irita cu cât zâmbetele și chicotele ei îl bucurau pe Ghiocel.
Huo, așa ceva nu s-a văzut de când e lumea! Un biet ghiocel mai fericit ca un rege ciulin ca mine, falnic și maiestuos!
Am să-i despart și atunci o să fiu cu adevărat fericit! Își zise ciulinul și își și trecu la fapte.

— Ți-am zis să nu te uiți la mine! Strigă ciulinul năpustindu-și tulpina între cei doi înfigând țepii lui infernali în tulpinile lor subțiri și firave.

— Dar eu, nu… Eu nu… Murmură ghiocelul cu privirea plecată.
— Ce tu nu? Ce tu nu? Eu te-am văzut cum te uitai la mine!
— Și tu la fel… Se adresă ciulinul garofiței împungând-o și trântind-o la pământ.
— Rămâi acolo, nu te ridica! Îi porunci el disprețuitor.
— Eu sunt rege aici și îți poruncesc…

Îndemnat de iubirea ce-i umplea inima, ghiocelul se împinse în ciulin. Picături, la început mici, începură să picure pe pământul uscat și Ghiocel ridică ochii către tatăl său din ceruri și se gândi că acesta vrea să-i încerce dragostea.
Ghiocel se împinse iar în ciulin încercând să-l îndepărteze de iubita sa Garoafă, dar în pieptul lui rănile se adânceau. Fiecare înfruntare îl ucidea câte puțin.
Dacă e să mor pentru ceva, nimic nu merită mai mult decât iubirea! Își zise și ridică o petală către garofiță care zăcea dincolo de ciulin, cu buzele tremurându-i printre lacrimi și cu icnete de durere răzbind din pieptul ei.

_Oh, Belluna, preafrumoasă floare! _Inimioara lui se cutremură și Ghiocel își încovoie tulpinița scoțând un răget ca de leu.
— Dă-te! Strigă el trăgând aer în pieptul lui micuț și lovind cu putere iar și iar în țepii ciulinului care îl rupeau și îl sfârtecau ca niște cuțite ascuțite de fiecare dată.
— Nu-uu! Strigă micuța garoafă întinzând o frunză către el.
— Lasă-l! Strigă ea către ciulin.
— Ce? Tu strigi la mine? Crezi că mă poți obliga, crezi că îmi poți tu porunci mie? Garoafă proastă ce ești!
Garofița se ridică, dar nu îndrăzni să îi mai zică ceva ciulinului furios.
— Să nu te miști de acolo! Îi zise ciulinul împungând zecile lui de ace către ea.
— Nu-uu! Urlă Ghiocel ridicând o petală, dar niciun sunet nu ieși din gâtul lui.
Răceala pătrunse în inimioara lui subit și Ghiocel se scutură. Deodată frigul începu să se răspândească. Întâi în tulpina lui firavă, apoi în frunzulița lui subțire, înghețându-l în loc. Doar ochișorii lui mai clipeau din când în când după o mișcare, după o pată de culoare care să-i indice că Garofița lui era bine.
Ce se întâmplă cu mine, și de ce nu mi s-a auzit glasul? Greutatea întregii lumii căzu atunci pe căpșorul lui și simți că se zdrobește de pământ.
De ce nu văd, când s-a făcut întuneric?
Ghiocel trase aer în piept și deschise ochii strângând frunzulița aproape de tulpina lui, încercând să-și adune toate puterile pentru încă o încercare.

Chiar de mort curând aș fi, voi mai vedea-o iar
Bătaia inimii, va da în alt vlăstar
Și de iubirea mea, fi-va în loc răpusă
Aici eu voi jura, din piept nu-mi va fi smulsă

Vântul de Nord în goana lui, auzi tânguirea ghiocelului și se opri în loc.
Din câtele iubiri, în ‘cest timp am văzut
Niciuna-n amintiri, mai mult nu mi-a plăcut
Ce e cu acest micuț și gingaș clopoțel
Și-a lui iubire mare, din pieptul lui ‘mitel

Ceva-n a lui purtare, în capul lui plecat
În frică și rușine, pe loc m-a tulburat
Și iată-mă acuma, văzând cum se trezește
Și-n pieptul lui micuț, tare se tânguiește

Îi da-voi ajutor, să se bucure-odat’
Să știe că iubirea lui nu s-a-ncheiat
Și de acum de-a pururi, veșnic slăvit să fie
Ghiocelul viteaz și-a lui iubire vie
_
Strângând în el picături, broboane de putere și auzind icnetele din vocea tristă a Garofiței sale își spuse că o va atinge chiar de va fi și pentru ultima dată.
Privirea lui se duse la ciulin, la coroana purpurie și inima i se strânse în piept.
E rege, cum aș putea să vorbesc împotriva regelui meu, cum să contest autoritatea lui?
Ghiocel strânse încă o dată din ochii lui orbi când auzi încă o dată vocea Garofiței.
— Ghiocel, Ghiocel, mă auzi?
— Da, te aud, iubită garofiță! Strigă el, dar din gura lui nu ieși nici un sunet.
— Sunt aici! Strigă el încă o dată și își împinse pieptul în țepii ascuțiți ai ciulinului. Chiar în acel moment, suflă și vântul cu puterea sa și-l aruncă pe Ghiocel peste ciulin.
Ghiocel îl împinse pe țepos departe de frumoasa Garoafă și zâmbetul crescu pe chipul lui.
— Sunt aici, sunt aici! Zise el prăbușit ridicând o petală albă ca neaua clipind din ochișori mai fericit ca niciodată.
— Te văd, frumoasă Garofiță! Rosti el întinzând frunzulița lui către ea.
Garofița se aplecă la el și-i atinse chipul.
— Ești bine, Ghiocel? Întrebă ea disperată, dar Ghiocel nu scoase niciun sunet. Ochișorii lui nu mai clipeau, dar chipul Garofiței se oglindi în ei.