Salutare, prieteni!
Timpul pare să fi prins ritm, universul nu numai că se mărește, dar chiar accelerează.
Oare să fie acesta motivul pentru care pare că timpul nu ne mai ajunge, să fie aceasta cauza pentru care pare că, cele 24 de ore din zi s-au micșorat rămânând în realitate sau în percepția noastră undeva sub 20?

Nu știu, habar nu am, dar pierd nopți întregi gândindu-mă la asta.

Am gustat fericirea dintr-un pahar de cristal. Cu bulele ei țopăinde aceasta mi-a părut că ar fi scopul vieții.

M-am înșelat și nu.

M-am înșelat pentru că majoritatea oamenilor nu o caută sau o caută în locuri nepotrivite negându-i existența în cele din urmă.

Am ajuns la opinia că ne naștem să fim fericiți altfel nimic nu ar mai avea sens, dar vehiculul care ne transportă la acest deziderat nu are legătură cu noi, ci mai degrabă cu ceilalți și nu neapărat cu cei apropiați.
Astăzi vorbim despre scopul vieții.

Care este scopul vieții?
Fizicienii ar spune că nu există un scop universal care se adresează tuturor oamenilor și că fiecare dintre noi trebuie să ne găsim propria cale, propriul scop în viață înăuntrul nostru.

Cei devotați religiei, creștinii în special declară că scopul vieții este să îl cunoaștem pe dumnezeu și să avem o relație cu acesta.

Eu cred că și unii și alții se înșeală, cel puțin în parte.

Am înțeles că fericirea poate fi obținută doar cu ajutorul altor persoane.

Era o idee și nu știam cum putea funcționa.

„Cum o aplic?”

Dacă îi am pe toți cei pe care îi iubesc lângă mine, voi deveni fericit?

Am descoperit că nu, ba încă am aflat că privind în jur asta creează un conflict în mine și îmi creează de asemenea un soi de suficiență.

Asta nu mi-a plăcut și am continuat să cercetez.

Întrebările continuau să îmi pocnească în minte.

„Cum pot deveni fericit?” M-am întrebat din nou.

O carieră?

Prea devreme ca să știu, deși pentru moment am oarecare satisfacții din asta și un fel de scop pe termen scurt cu obiective care pot aduce satisfacții și forma un fel de hartă ce mă poate îndruma către acolo.

Să fac ce îmi place? Pot dobândi în felul acesta fericirea după care mulți tânjesc?

Da și nu.

Știu, cei mai mulți spun, „fă ceea ce îți place și nu vei mai munci o zi în viața ta”.

După cum știam deja, munca nu e un scop, e doar un vehicul menit să ajute la asta, e dacă vreți o cărămidă pusă la clădirea pe care o construim și pe care o numim succes. În parte este relevant să credem că, cariera este un scop în viață, dar nu și SCOPUL acesteia.

Este succesul fericire?

Nu, nici acesta nu este neapărat „fericire”.

Poți fii o persoană de succes în toate aspectele vieții, dar tu ca individ să simți că nu ai sens pe planeta asta.

Apoi m-am întrebat imediat, „este fericirea mulțumire de sine?”

Pentru a fi mulțumit de propria persoană o mulțime de împrejurări trebuie să fie în stare perfectă.

Este mult de lucru și poate explica faptul că fericirea e atât de rară, dar pentru a fi mulțumit de sine trebuie mai întâi să ai conștiința acestei mulțumiri.

Bum, și totul se complică.

Scopul meu în viață este simplu, „ajută-i pe ceilalți să găsească calea către fericire”.

George Raveling spune:

„Dacă ajuți suficient de mulți oameni să obțină ceea ce doresc, întotdeauna vei obține ceea ce îți dorești”.
Când ai sens, când îți găsești un scop în viață e ca atunci când te îndrăgostești.

Este iubirea scopul vieții?

Oh da, în mod cert atunci când te îndrăgostești ești fericit și dornic să servești acelei iubiri.

Care e scopul tău, pentru ce sau pentru cine vrei să trăiești?

Personal văd fericirea ca pe o datorie pe care trebuie să mi-o asum pentru că făcând asta, voi genera în mod automat fericire în jurul meu.

Când confundăm scopul cu datoria riscăm să devenim nefericiți deoarece o datorie poate fi de multe ori privită ca o povară.

Dacă fericirea este scopul vieții atunci iubirea este vehiculul care ne transportă la destinație.

Iubirea e fericire și fericirea este cu siguranță iubire.

Astfel, „este cu neputință să fii fericit dacă nu iubești!” Mi-am zis, însă următoarea întrebare m-a cam pus pe gânduri:
„Iubirea romantică, îndrăgosteala, poate fi ea fericire deplină?”
„Doar dacă e împărtășită.” Mi-am răspuns. „Altfel e amar.”
Un alt fel de iubire se cerea să rezolve ecuația asta.

Iubirea necondiționată.

Oare există așa ceva?

Teoretic, da.

Eu văd lucrurile în felul următor:

„… … …” …într-un viitor articol poate …

Sigur, credincioșii, mai cu seamă cei creștini ar spune că dumnezeu e iubire și de aici că, el este de asemenea scopul vieții iar oamenii de știință ar zice că iubirea e un efect al unor reacții chimice ce au loc în corp și în felul acesta în mintea care întreține aceste reacții, și ca atare scopul vieții este unul eminamente bazat pe individ, un fel de „să și-l caute fiecare…”

După părerea mea, scopul vieții este unul iar el poate fi sumarizat astfel:

Iubește și fii iubit

Oamenii se grăbesc și înțeleg motivul, pare că timpul se împuținează și pe măsură ce îmbătrânim oportunitățile sunt și ele tot mai puține.
O vorbă veche ne spune că toate lucrurile au timpul lor însă…

Care este în opinia voastră scopul vieții?

Suntem oare o întâmplare pe o planetă în galaxia Calea Lactee sau ne aflăm aici cu un scop precis? Ține doar de noi să ne găsim calea în viață sau există deja una bătătorită de mulți dar care nu se mai vede din cauze neștiute?

Este iubirea, necondiționată sau de alt fel scopul vieții?

Care e părerea ta?

Indiferent care ar fi asta, aștept cu nerăbdare să o aflu.

Succes!