Dincolo de realitate, unde medicamentele nu pot vindeca

Salutare!

Astăzi sunt puțin întors pe dos, așa că îmi trag o licență pentru cuvintele pe care le voi folosi.

Vorbeam cu o prietenă despre tragedia Iuliei Marin (jurnalista care s-a sinucis din cauza multitudinii de probleme psihice pe care le acumulase de-a lungul timpului).

Dar pe când conversam noi, subit m-am trezit cu următoarea replică

„Măi, Alex, fii și tu un pic mai vulnerabil.”

Vulnerabil, auziți și voi. Nu sunt suficient de vulnerabil, tătucă.

Nu e cazul să vă explic ce am simțit pe moment, dar bineînțeles, m-am abținut. Totuși trebuie să răspund persoanei anonime, deoarece observ că e opinie formată de majoritatea persoanelor care citesc ce scriu. Celor mai mulți le place chestia cu „ești arogant” sau „tu întotdeauna ai dreptate”(ce pot să spun, încerc).

Hai să vă spun cum stau în realitate lucrurile…

Trăim într-o lume deterministă, unde dacă dau un șut la o minge, aceasta se v-a depărta în mod automat de mine, e vorba de fenomenul cauză-efect.

Dar să revenim la subiect și vasăzică, nu sunt suficient de vulnerabil…

Dacă spunea asta o persoană care nu mă cunoștea, poate nu reacționam așa, dar în felul ăsta se răspândesc ideile aiuritoare și mă văd nevoit să iau atitudine…

Vulnerabilitate, din partea mea?

Imaginați-vă un om care tocmai a ieșit din spital, cu o mână și un picior în gips și e gata să treacă strada. Mașini vin din ambele direcții și toată lumea strigă la el, „Ia bă și traversează, că nu stăm după tine”.

Omul încearcă să se miște înainte, dar cârja îi cade chiar în mijlocul trecerii de pietoni.

În momentul ăsta îl aude pe unu care scuipă coji de semințe prin fereastra unui BMW și inima îi tresare în piept.

– Mișcă-te, bă boule, că am și altele de făcut.

Omul îi cere scuze și încearcă să capete timp să se ridice. Cu chiu cu vai,  reușește să capete un pic de bunăvoință, dar știe că trebuie să se grăbească.

Omul încearcă să se aplece să ridice cârja, dar mama lui de gips, că nu se îndoaie și acesta se trezește pe burtă pe beton.

Gata, își zice, până aici mi-a fost. Când simte bara de metal a bolidului exact lângă urechea sa.

Motorul turuie de, dacă ar putea, omul ar rupe-o la fugă, dar nu poate. Încă mai mult de atât, omul se sperie și încearcă să se ridice mai repede și alunecă. Capul i se lovește de mașină și aproape că leșină, dar nu. Bezmetic, încă încercând să se ridice, proptește cârja în pământ și reușește să se salte, dar e încă în mijlocul trecerii de pietoni. Ce ziceți, e  vulnerabil?

Ok, nu contează, nu e suficient, să zicem…

Hai să-i luăm abilitatea de exprimare verbală să nu mai poată să se scuze, e suficient de vulnerabil?

Bă, luați-i abilitățile motorii de tot și ați dat de mine.

E simplu, sunt un monument de vulnerabilitate, nu sunt așa, vulnerabil de ocazie, ca majoritatea oamenilor.

Așa că vedeți voi, mie îmi place cu înjurături și cu critici, sincer, mă simt mai bine când unii încearcă să „mă facă”, dar când se întrece măsura, neică, e timpul să împart capace.

Faptul că nu mă plâng ca majoritatea, că nu încerc să profit de alții, să-i îmbârlig cu vrăjeli că sunt așa și pe dincolo și că vedeți voi, sunt vulnerabil, nu mă face în nod automat lipsit de sentimente, ci mai degrabă plin de bun simț și de o rușine de care m-am pricopsit în primii șapte ani, acasă.

Este o diferență între a nu arăta și a nu fi, dar știu și înțeleg, desigur. Trăim într-o eră a superficialității unde e mai important să pari.

Toată lumea afirmă chestii despre sine, problema cu majoritatea acestora este aceeași ca și în poveștile pe care le citim pe net: – tuturor le place să spună, dar puțini o și arată. Înțeleg că unii chiar nu pot face critici constructive, nici nu am pretenție, de la cei mai mulți, dar măcar critici fondate se poate?

Nimic nu mă scoate din minți ca minciuna și nu e lucru mai josnic ca acela în care unii fac afirmații gratuite cu privire la alții. Faptul că nu cunoști o persoană în toate laturile sale, nu te scuză în niciun fel atunci când exprimi așa-zise opinii personale, greșite. Invit pe toată lumea să îmi găsească defecte și să mă critice pentru ele. Tot ce cer, e ca acestea să aibă fundamente reale, că nu răspund la idei inventate despre mine.

Acum, dacă tot suntem aici, e cazul să îmi exprim și eu opinia, privitor la așa-zisele depresii și boli psihice ( zic asta pentru că cei mai mulți simulează – motivele variază).

Există un păcat generațional, venal, care aparține generației actuale, și anume fuga de realitate.

Fuga de realitate este principalul motiv al stării de fapt curente din societate.

Cea mai puternică armă în lume însă este ideea. Ea poate schimba totul într-o clipită.

Problema este însă că nu toți oamenii știu să manevreze idei, să le înțeleagă în profunzime, să le dezvolte, să le creeze sau să le prevadă consecințele și de aici apar majoritatea problemelor.

Oh, da… și tot de aici apar manipulatorii de idei, sau cum îi numesc eu, escrocii, psihologii, a căror menire nu e să îi aducă pe pacienți la realitate, unde în mod cert s-ar vindeca, ci să îi țină acolo, în deziluzie, la hotarul dintre moarte și viață și să-i învețe să suporte focurile iadului, că deh, or trage și ei un folos de pe urma lor.

 Aproape că aș spune că e o conspirație împotriva întregii societăți umane, dar asta ar însemna să le acord prea mult credit. Nu, psihologii doar au văzut fagurele de miere și s-au gândit să profite și ei cât pot, unii mai mult, alții mai puțin.

Ideea, oh da, ideea e arma supremă. Într-o altă ordine de idei, psihologii doar mențin o stare de fapt, nefastă în general, care lor le convine.

 În ziua de azi, se pare că toată lumea se vrea generatoare de idei, și chiar mai mult de atât, având pretenția că toate ideile sunt egale, fără a ține cont factual de efectele acestora, că deh, suntem cu toții egali în idei și în simțiri, să zicem. Un soi de comunism generalizat.

 De aici apariția peste noapte a miriadelor de profesori, coaches, antrenori, lideri care dau sfaturi privitoare la viață și la ce e bine și ce nu de făcut/gândit într-o situație sau alta. Alți vânzători de pește împuțit, ce în loc să ajute, mențin o stare de necesitate, care în realitate nu e decât în mintea cumpărătorilor, recte a oamenilor creduli, care iau aminte la vorbele lor și îi urmează în toate, chipurile, că se dezvoltă pe sine.

 Aceștia, îți vor spune că ești unic și că nu există altul ca tine, dar îți vor vinde idei generale, pe care sunt nevoiți să le aplice tuturor celor ce îi ascultă. Și pentru că oamenii de rând, au în general intenții bune și se așteaptă ca ceilalți să îi trateze așa cum ei înșiși îi tratează, acordă încredere deplină.

De cele mai multe ori însă lucrurile nu se îmbunătățesc în viețile celor mai mulți dintre aceștia, dar pentru că au investit deja încredere în acești Ghizi, se văd nevoiți să rămână captivi propriilor dorințe de mai bine, sperând că lucrurile se vor îmbunătăți curând.

 Astfel, cei care își pleacă urechea la ideile pe care aceștia le propagă, ajung să creadă cu atâta putere în ceea ce le spun așa-zișii ghizi de viață încât își asumă ideile acestora și pentru a se convinge pe sine de validitatea acestor idei, încep să le răspândească, fără să bănuiască măcar consecințele pe care aceste idei le vor avea asupra altora.

 Cu cât mai mulți vor aprecia ideile acestora, cu atât stima de sine a celor mai mulți va crește.

 Care e problema, Alex, că oamenii vor și chiar iau atitudine să își îmbunătățească viețile?

 Problema? Nu…

 De aici se nasc o sumedenie de probleme. Este o înșelătorie, pentru că nu poți aplica un model specific la o multitudine de subiecți unici. Este o înșelătorie de tip CARITAS. Unii vor câștiga (de obicei financiar), din asta, iar cei mai mulți își vor depune banii/timpul în coșuri fără fund, pentru că, amintiți-vă, obiectivul acestor ghizi este să vă mențină interesați de ceea ce vând ei și nu să aveți propriile voastre idei, ci să le adoptați pe ale lor. Însă aceste idei se schimbă, tocmai pentru ca subiecții, recte cumpărătorii de idei să rămână interesați.

 În felul acesta cei mai mulți dintre cei captivi nu vor căuta să scape acestei noi realități pe care și-au creat-o singuri, ci se vor supune exigențelor ei, dând curs unor și mai mari valuri de idei, care îi vor înlănțui și mai mult.

Ok, Alex, am înțeles. Nu e o idee bună să urmăm modele comportamentale prestabilite de unii sau de alții, fie ei chiar psihologi.

Dar ce legătură are asta cu fuga de realitate?

Studiile spun, că acceptăm mai repede lucrurile care concordă cu opiniile noastre generale.

Atunci când vrei să te auto-convingi de lucruri care nu au fundament real, sau sunt dimpotrivă, în detrimentul propriei persoane și posibil în dauna altora de asemenea, într-un fel sau altul fugi de realitate.

 Problema nu este numai în privința acestor Ghizi, ci a tuturor oamenilor care aleg să își conducă viețile după ureche, recte după ce spune unul sau altul, ajungând până acolo încât adoptă idei de viață spuse de unii din culturi diferite de ale lor.

 E o epidemie de părerologi, care dau sfaturi de viață după ureche în toate mediile, incapabili să înțeleagă efectele care vor reverbera în societate odată cu adoptarea acestora.

 Ce se întâmplă după ce apar problemele? Păi e simplu de constatat, e de ajuns să ne uităm în societate, unde depresia este aproape normalitate, iar starea de stres permanent și anxietate sunt la ordinea zilei de asemenea.

 Medicamentele pentru boli psihice par să nu mai poată ameliora nimic, cât despre droguri… acestea sunt din ce în ce mai populare.

Îmi este clar că lucrul pe care cei mai mulți dintre oameni îl caută, nu este realitatea în sine, ci o abstractizare a ei. Un soi de escapism prin care aceștia să poată continua să existe, ca și cum existența în sine ar fi altceva decât o limitare a eului și prin urmare o limitare a vieții per se.

Ce este de făcut? Continuați să citiți.

E ca și cum întreaga societate se vrea în pragul adormirii.Acolo, între conștient și inconștient. Suficient de adormită să nu poată reacționa la injustițiile care se întâmplă și destul de trează ca să se poată bucura de ele.

Am spus injustiții… Ooops.

Aș putea spune mai simplu, compromisuri sau mai bine zis, căderi (morale).

Prima cădere are loc ca un escapism, o simplă scăpare din realitate, o fugă de durere. A doua însă vine ca o Vindecare, ca o dorință de a îmblânzi răul căruia i-ai dat viață, o justificare. A treia vine pentru că începi să te urăști, și a-ți face rău, te face să te simți bine. Problema e că asta începe să te modifice psihic. În mod normal, asta nu îți va plăcea și te va face să vrei să uiți primele căderi. Vei reuși doar rescriind acele amintiri cu noi căderi, speri tu, mai convenabile, asfel încât cele mai multe dintre căderi își vor pierde din relevanță.

În felul acesta vei ajunge să îți rescrii gândurile, lucru care va duce automat la generarea de confuzii, idei care nu mai concordă cu cine erai tu ca persoană. Asta va duce la depresie, care în cazul ăsta, este o cădere directă în deziluzie. Nu te mai recunoști, așa că încerci să te ascunzi de tine, ascunzându-te de lume.

Și astfel vei ajunge să fugi de realitate.

Știu, te temi, dar există un adevăr pe care trebuie să îl afli și tu.

TOATĂ LUMEA SE TEME

E singura constantă, singurul adevăr care stă la baza oricărei acțiuni.

 Cei mai mulți dintre membrii societății actuale vor încerca să profite de această stare de fapt, chiar dacă asta va însemna că le vor face rău altora. Aș vrea să pot spune că doar o mică parte din populație este interesată în principal de sine, dar ar însemna să mint.

 Iată și soluția:

 – Iubirea. Problema pe care enorm de mulți dintre oameni nu o înțeleg este că nu poți să cunoști iubirea adevărată, și subliniez, adevărată, până nu Îl cunoști pe Dumnezeu.

Așadar, singura soluție care există, perfect aplicabilă în acest moment, este Întoarcerea la Dumnezeu.

 Eu știu că e cool și aproape intelectual să fii ateist, dar cred că e momentul ca rațiunea și logica să primeze.

 În loc de a căuta Ghizi de viață, părerologi sau chiar psihologi care să vă spună cum v-ați putea conduce mai bine viața, puteți merge la preoți. Preoții sunt singurii cu experiența necesară de a vă oferi sfaturile care să vă mențină psihicul întreg și care vă pot susține din punct de vedere moral, departe de orice decădere.

Există nenumărați factori care amplifică în oameni nevoia de a fugi de realitate și de consecințele propriilor fapte și dacă este să dau tuturor un singur sfat, este acesta:

– Nu faceți niciun compromis.