Salutare!
Exista o vreme în care oamenii cunoscuseră iubirea și știau cine e Dumnezeu.
Am spus în articolul precedent că singura soluție, în acest moment, la starea de fapt din societate, este iubirea și ca atare, întoarcerea la Dumnezeu.
Dar în ziua de azi, și iubirea și întoarcerea la Dumnezeu, au căpătat sensuri strict abstracte, ceea ce aduce daune societății în ansamblu.
Ce e întoarcerea la Dumnezeu?
Cei mai mulți vor asocia această expresie cu mersul la biserică și participarea la slujbe religioase. Și pe când acest tip de comportament poate ajuta, el în mod cert nu reprezintă întoarcerea la Dumnezeu în sine.
Avem un exemplu perfect în societatea zilelor noastre. Gigi Becali. Un adevărat Nicodim al zilelor noastre. Omul ăsta a înțeles exact ce vrea Dumnezeu de la el.
Hristos spune:
– Ia-ți crucea și urmează-mă!
Omul zilelor noastre, modern și mult mai evoluat spune:
– Timpurile acelea s-au dus, eu îmi trăiesc viața, Carpe Diem.
Ce spune Gigi Becali?
Să îl urmez pe Hristos, atâta avem de făcut, eu și casa mea și vom fi salvați, Dumnezeu o să fie cu noi.
Vine omul modern și râde.
– Cum să îl urmez pe Hristos, să mă urc pe cruce și să mor, asta înseamnă să mă întorc la Dumnezeu?
Nu, asta înseamnă doar că oamenii nu au înțeles.
Dar Becali, plin de Duh Sfânt și de înțelepciune zice:
– Nu, asta ar însemna să urmez după mintea mea. Hristos e împlinirea Legii, da?
Tot ce trebuie să fac, e să urmez Legea, Cele zece porunci ale Lui Dumnezeu, Legea Morală, nu cea rituală, care de fapt se rezumă la două porunci:
- Iubește-l pe Dumnezeu în primul rând.
- Iubește-l pe cel de lângă tine mai mult decât pe tine.
Asta e tot ce fac în fiecare zi, mai zice el și împlinesc cerințele Domnului în viața mea. Ba mai mult, fac bine aproapelui meu, că Dumnezeu așa spune.
Și cam asta este tot ce trebuie să știți despre iubirea adevărată. Dacă vreți un alt exemplu, imaginați-vă că v-ați îndrăgostit cu totul.
Ce ați face pentru persoana iubită?
Pariez că răspunsul e: – totul
Iubirea e aceeași de fiecare dată. Ea se dăruiește pe sine.
Dacă vreți să aflați ce este iubirea și cum puteți să o manifestați cu adevărat în viețile voastre, citiți Ce e iubirea? Este o carte gratuită, scurtă și la obiect, ușor de înțeles.
Este simplu să pășești pe calea Lui Dumnezeu când totul pare să îți meargă bine, dar ce te faci atunci când apar conflictele, interioare și exterioare? Că viața e plină de ele.
Aș vrea să îți dau răspunsul gata pregătit, dar vreau și mai mult de atât să îl găsești cu propria ta minte.
Conflictele reprezintă motive de progres și de avansare în toate domeniile, s-ar putea argumenta.
Așa este, dar nu impui progresul de dragul progresului. Totul are un ritm natural de dezvoltare și putem spune, acum, când înțelegerea umană a avansat atât de mult, că nu e nevoie ca de fiecare dată ca acesta să fie unul violent.
Mai cu seamă în ceea ce privește științele sociale. Societatea umană este prea interdependentă ca să își permită să piardă pe plan social vieți care nu vor putea fi niciodată înlocuite de altele.
După cum am afirmat în articolul precedent, fiecare om e unic și chiar dacă are trăsături care pot fi întâlnite și la alții, din punct de vedere psihic, acesta este incomparabil și perfect identificabil față de ceilalți.
Acesta este și motivul pentru care psihologii abordează tratamentele direct, unu-la-unu, față în față.
Însuși faptul acesta arată însă că aceștia nu tratează în realitate boli mintale, ci stări comportamentale. Și după cum am spus deja, ăsta e un lucru nociv, din mai multe motive, dar principalul este că psihologii mențin o stare degradantă a psihicului individului.
Sunt atât de mulți care îl consideră pe Freud, acest geniu al descifrării tiparului mintal al omului, cea mai importantă personalitate de secol XIX. Mă simt amuzat de asta deoarece din punctul meu de vedere el este groparul mentalului general al omului. Din punctul ăsta de vedere putem spune asta.
În primul rând, Freud nu a fost medic, el nu a vindecat boli reale, ci idei inventate.
Este ușor să privim afectarea mintală, sau mai bine zis, părerea omului despre sine, ca pe o boală, atunci când această opinie nu concordă cu dorințele „de mai bine” ale omului, dar la o succintă analiză, vom observa că această idee, recte boală, are o natură pur personală.
În felul acesta se ajunge să se trateze idei personale despre sine și despre mediu, cu produse chimice menite să echilibreze aceste idei.
Știu, vă întrebați cum e posibil acest lucru? Răspunsul este simplu, e vorba de bani și putere.
Cum a început identificarea de boli mintale?
Ați fi tentați să spuneți că folosind metode deja stabilite din punct de vedere patologic, dar ați fi departe de adevăr. Patologia clasică nu are nimic de-a face cu asta. Identificarea bolilor mintale a început inventând noi criterii în legătură cu ce însemna o boală, practic inventând bolile nu dovedindu-le existența.
Astfel principalului criteriu de detectare a modificării structurii corporale (mod obiectiv de detectare a bolilor deja existent), i s-a adăugat modul de schimbare a funcției corporale, care e subiectiv și putea diferi de la subiect la subiect pentru că însemna observarea comportamentului acestuia și nu a modificării structurii corporale.
Este simplu de înțeles de ce psihiatria și psihologia nu au de-a face cu boli propriu zise.
Ele sunt efecte ale comportamentului și nu ale modificării creierului sau ale corpului în general.
Exemplul perfect este că simularea voită a unei boli a fost definită ca boală (observați ironia). În felul acesta au fost inventate isteria, depresia, paranoia, anxietatea și altele asemenea.
În realitate nu putem spune că vreuna dintre acestea sunt cu adevărat boli, decât în sens metaforic. Ele sunt doar efecte ale comportamentului uman, atât.
De aceea, atunci când sunt administrate medicamente, acestea nu acționează asupra „bolii” în sine, ci asupra efectului pe care aceste comportamente le au asupra individului.
Problema e că niciun fel de medicament nu poate avea efect asupra ideilor.
E ca și cum i-ai căra pumni la ficat la unu, dar l-ai ține pe analgezice. Dacă acționezi chimic asupra creierului, acesta va fi afectat.
Când creierul este afectat, corpul omului poate pierde din funcții, sau poate căpăta altele din punct de vedere mintale, cum ar fi ideea de sinucidere.
Cei mai mulți dintre oameni se tem de termenul sinucidere, ca și când dacă l-ar pune în discuție, s-ar infecta cumva și ar merge acasă și și-ar tăia venele sau s-ar arunca de la balcon.
Există lucruri mai rele decât moartea, și anume, condamnarea la viață.
Imaginați-vă că un bărbat (bărbații se sinucid în proporție mai mare decât femeile), este nevoit să trăiască în dureri constante de nesuportat, astfel încât își pierde orice respect de sine și plăcere. Nimic nu îi mai poate aduce alinare.
V-ați opune atunci sinuciderii sale, sau și mai mult, ați condamna-o?
Pentru a înțelege mai bine, am să vă spun care e prima caracteristică a sinuciderii:
Sinuciderea
NU ESTE UN EFECT AL UNEI BOLI
Ea apare ca soluție finală la încheierea unui conflict interior pe care „subiectul” îl are cu sine.
Știu, această opinie poate șoca și poate genera revoltă, dar după părerea mea, toate așa-zisele boli mintale pot fi prevenite și vindecate, pentru că acestea nu există în realitate.
Stai, stai așa, Alex. Ai înnebunit? Cum nu există boli mintale? Ugh…
Atât psihiatrii cât și psihologii tratează probleme de ordin moral. În consecință, nu pot vindeca/ameliora/trata aceste probleme folosind produse chimice. Asta nu face decât să agraveze starea de stres inițiată în pacient. Medicamentele nu fac decât să agraveze situațiile în care se află pacienții, „bolile”.
Fac o paranteză aici pentru a face o scurtă analiză obiectivă a cazului Iuliei Marin, jurnalista la care am făcut referire în articolul precedent.
De ce s-a sinucis această tânără inteligentă și talentată, în floarea vieții și a tinereții?
Precizez că analiza mea se bazează doar pe ce a apărut în media referitor la Iulia. Nu i-am citit niciun articol și nu am făcut nicio cercetare în sensul acesta.
De ce nu am făcut acest lucru?
Pentru a rămâne obiectiv. Nu am căzut în capcana celor mai mulți să-i vizitez blogul sau așa ceva, doar ce a apărut la TV.
Este suficient să o privești și îți dai seama de conflictele interioare care o măcinau.
Este clar că propria viziune asupra vieții, propriile valori, intrau în conflict cu rolul asociat sieși în viața de zi cu zi.
Nu pretind că știu cu precizie prin ce trecea, dar pot bănui și primul lucru pe care îl pot spune este că avea prea multe dorințe care intrau în conflict în mintea sa.
Probabil principala cauză a agravării stării sale de sănătate a fost dorința sa de a scăpa de durerile interioare prin intermediul unor factori externi.
Iulia nu trebuia să scrie pe blog, nu trebuia să povestească despre ce i se întâmpla, pentru că sunt sigur, că după ce o făcea, noaptea, când punea capul pe pernă, singură în pat, plângea. Faptul că împărtășea experiențele sale, de care se rușina, cu alte persoane i-a agravat starea mult.
De ce?
Pentru că experiența ei se multiplica în toți cei care îi răspundeau, comentând, iar starea de rușine creștea și ea exponențial, dărâmând în mintea sa fiecare zid care o proteja. Expunerea a ceea ce simțea nu a ajutat-o pentru că nu o putea ajuta.
Era sub focul propriilor gloanțe. Ea, cel mai mare critic al ei, devenise și cel mai mare dușman. Sunt sigur că era ca un drog, o eliberare de moment. Un jet de adrenalină în creier ce o ajuta să își spună, hai că mai pot, pentru ca mai apoi să se vadă față în față cu realitatea și să cadă mai jos decât era.
Nimeni nu poate rezista unui asalt permanent.
Iar cei ce o încurajau îi făceau încă și mai mult rău, pentru că a spune nu e a împlini. Ei adăugau arsenalului ei de atac asupra propriului psihic, pentru că întăreau în ea idei dăunătoare.
Singura susținere de care avea nevoie era propria sa susținere, dar nu mai căuta de mult să se ajute pe sine, era în derivă, purtată de vânt și atât, o forță motrice care o împingea înainte.
Ea se cunoștea și putea înțelege ce se întâmpla cu ea, dar probabil ura fiecare gură de aer pe care o lua.
Putea fi ajutată?
Cu siguranță. Pentru asta însă trebuia să își schimbe stilul de viață, ceea ce nu era dispusă a face.
Spunea că știa de la mama sa ce însemna să se pensioneze.
Eu zic că nu ăsta era motivul, ci validarea și în principal faptul că își putea spune sieși că slujba ei avea relevanță.
Asta s-a dovedit fatal, pentru că atunci când i s-a cerut să muncească pentru comenzi politice (v. Clotilde Armand), și-a dat seama că munca sa este practic egală cu zero ca valoare, iar asta a intrat în conflict frontal cu ce credea ea despre sine și despre importanța locului său de muncă. În plus cred că era și un alt fel de presiune pusă asupra sa, decât cea de la locul de muncă.
Dacă a reproșat cuiva acest lucru, nu a făcut decât să escaladeze conflictul interior. Astfel, ea s-a găsit între ciocan și nicovală, între opinia despre cum era viața sa și cum trebuia să fie în realitate.
Dacă a povestit cuiva despre ce simțea, nu a făcut decât să umfle și mai mult un balon ce era pe cale să explodeze.
Din acest punct de vedere problema sa a fost că încă găsea satisfacție în activitățile pe care le întreprindea zi de zi. Însă pic cu pic, paharul se umple. Faptul că a fost internată de câteva ori a ajutat-o, dar starea sa s-a agravat și mai mult cu fiecare recidivă. Ceea ce trebuia să facă era să renunțe la tot. Nu pentru o perioadă, ci de tot.
Neavizații, sau aș spune eu neinteligenții, spuneau că ar fi trebuit să i se aloce alte sarcini. În realitate asta doar ar fi amânat deznodământul, pentru că problema nu era locul de muncă, ci ea.
Când pleci într-o călătorie cu destinație fixă și constați că ai mers zece kilometri în direcția opusă, nu o cotești la stânga la următoarea intersecție, ci te întorci înapoi.
Problema era stilul său de viață și viziunea cu privire la aceasta. Cu diavolul nu poți să trăiești mult timp, că menirea lui e să te omoare. Asta înseamnă că orice ar fi făcut cu excepția unui schimb radical al stilului de viață, nu ar fi ajutat cu nimic.
Era tânără și probabil că asta era cea mai mare problemă a sa pentru că se uita în jur și vedea tineri frumoși ca ea, doar că aceștia erau diferiți de ea, erau plini de viață. Și își dorea, își dorea în sinea sa să simtă ca ei. Spunea că lua pastile ca să facă față, părerea mea e că lua medicamente pentru a se putea compara cu ei. Pentru a se putea ridica la nivelul acestora, pentru a-i depăși chiar. Voia să iasă în evidență, iar asta se vedea în comportamentul său.
Se expunea inutil, doar pentru a fi printre oameni, chiar dacă asta însemna să își plângă de milă. Sub pretenția că voia să ajute și pe alții, vorbind despre experiențele sale, nu făcea altceva decât să își legitimeze stilul de viață și implicit starea de rău în care se afla.
Făcea compromis după compromis pentru a continua contra valului ucigător care venea spre ea.
Se angaja în jocuri ale minții care o făceau să se simtă bine pe moment (ex. Finalizarea unui proiect important), dar impactul cauzat de oboseală asupra corpului și a psihicului său lovea ca un Tsunami în ea, măturând tot efectul medicamentelor și al vorbelor încurajatoare venite din partea oricui.
Iulia se juca mult cu propria viață pentru a se simți un pic mai bine, dar adevărul este că se ura, se ura cu adevărat.
Oamenii trebuie să aleagă pentru ce vor să trăiască în viață și să meargă pe drumul ales către destinația lor. Alex Popa
Diferența între ceea ce propun eu și ce a făcut Iulia este că ea a crezut că destinația nu contează, ci călătoria. Problema e aceasta, din nefericire:
– Călătoria ori te distruge mintal ori te omoară. Nu poți dansa cu diavolul și să nu te pupe pe gură. Dacă ai în vedere destinația, vei fi întotdeauna atent unde vei călca, că în cazul în care calci greșit, asta te va împiedica să ajungi unde îți dorești.
Pentru a trăi o viață plină de satisfacție, oamenii trebuie să găsească jocuri în care să investească timp, este adevărat, dar a te juca din punct de vedere mintal cu propria viață, nu e un joc, e un film cu final preconizat.
Problema cu aceste jocuri este că acestea trebuiau să concorde cu etica și moralitatea sa.
Iulia a acceptat compromisul, ceea ce a însemnat primul pas către distrugere.
Având în vedere acest fapt: – comportamentul uman este în realitate comportament moral sau un substitut al lui precum cel etic, putem conclude că acesta este principalul declanșator de conflicte în interiorul fiecărui individ, ținând cont de faptul că acesta se vrea un adult responsabil.
Psihiatria este în realitate religia ateului care se agață de o metaforă căreia să-i dea viață.
Problema Iuliei nu a fost locul de muncă, ci faptul că ea voia să trăiască având un mental distrus. Ea nu a mers la preot pentru că nu voia o conștiință liberă de durere, a mers însă la psiholog că voia să continue cu această conștiință făcută ciur, prin care orice gând trecea și orice compromis căpăta substanță și valabilitate.
Este ușor să găsești motive pentru a nu face un lucru sau altul, dar e greu să găsești pentru a face.
Ea se săturase să reziste, să eșueze, să o ia de la capăt și singura soluție pe care o mai avea era să evadeze din propria viață.
Pentru cei care cred că psihologa ei a fost de vină pentru situația Iuliei
Psihiatria se aseamănă mai degrabă religiei decât științei. Problema este că psihologul vine să te învețe să te minți singur și nu te poate absolvi și deci curăța de vinile trecutului, ceea ce te-ar putea vindeca, ci vrea să trăiești în continuare în chinul în care te afli, îndopându-te cu medicamente și idei false, care până la urmă își vor spune cuvântul asupra ta.
Aș putea aduce nenumărate motive pentru care administrarea de medicamente unor indivizi cu probleme de ordin psihic nu e o idee bună și aș putea finaliza desființând cu totul psihiatria/psihologia ca ramură a cunoașterii umane, dar am să spun doar atât.
Psihologul abstractizează realitatea pentru a o face suportabilă, iar faptul că realitatea e abstractizată, atribuindu-se simboluri pentru a putea fi suportată și din moment ce psihanaliza folosește aceste simboluri pentru a demonstra cauzele, se pune întrebarea de ce oferă medicamente pentru a trata așa-zisele boli mintale.
Ce reprezintă atunci numeroasele așa-zise boli mintale, care au umplut lumea?
Modalități de exprimare a unor stări de boală. Asta înseamnă că acestea sunt interpretări ale unor boli și nu boli în sine.
Astfel, bolile mintale sunt în fapt simple obiceiuri exacerbate până la patologie.
De aici, putem deduce cu ușurință că acestea sunt cauzate nu de schimbări care au loc în corp ci în comportament.
Când comportamentul în sine este problema, acesta nu poate fi îndreptat luând medicamente sau trăgând droguri pe nas. Orice administrare de produse chimice va crea schimbări în integritatea creierului, lucru care va duce în mod automat la apariția altor probleme.
Comentați și nu vă sfiiți să mă contraziceți, ador provocările.
Celor care vor să îmi vină cu ideea de trăiește-ți viața sau mai bine spus Carpe Diem, idee împrumutată din vest, trebuie să le spun că aceasta vine la pachet cu următoarea idee:
– Choose your poison, and go for it.
Asta se traduce cam așa, Trăiește Clipa. Alege-ți otrava și mori de ea.
Este ușor să îi urmăm pe unii care se vor lideri și conducători, eu vreau să mă conduc doar pe mine.
Dacă vreți să aflați cum puteți să trăiți o viață liniștită și frumoasă, citiți Procesul Credinței, care dovedește că există Dumnezeu și că îl putem invita ușor în viețile noastre. Și aceasta este o carte gratuită, scurtă și la obiect, ușor de înțeles.
Vă doresc tuturor să gândiți, dar întotdeauna să vă alegeți cu grijă calitatea gândurilor, că într-un fel sau altul, acestea se transformă în fapte.
Vă mulțumesc pentru lecturare și vă urez să gândiți întotdeauna limpede.
