Află cum îmi găsesc inspirația

Salut!

Întotdeauna, repet, întotdeauna am visat să locuiesc la mansardă. De mult timp îmi doresc un loc al meu unde să fiu ”de nederanjat”, ca să spun așa. Un loc numai al meu, unde să citesc și să scriu fără să pot fi agasat de cineva.

Este unul din motivele principale pentru care m-am mutat la casă. ”And I love it” Aș putea spune. Pentru că la casă mă simt mai liber, mai liber să mă dezvolt.

Aveam ideea asta nebună de a-mi transforma podul într-o mansardă, într-un loc luminat și suficient de încăpător. Însă de fiecare dată când am vrut să fac ceva în acest sens, au tot apărut întrebări care îmi sugerau, oarecum, că o mansardă nu ar fi cine știe ce eficientă din punct de vedere al costurilor. De fiecare dată am dat înapoi crezând că din punct de vedere financiar voi ajunge într-un fel de faliment și că până la urmă, nu merită. Dar niciodată nu am renunțat la idee, aceasta revenind cu o oarece recurență, ca un vis al libertății care nu îți dă pace până nu te face liber.

Asta până de curând, când am dat peste www.velux.ro, care m-a pus pe urmele unui plan. Lucru pe care știam bine că trebuie să îl fac înainte de a încerca orice cu privire la îndeplinirea visului meu.

Dând o raită pe site-ul companiei VELUX, am concluzionat că aceasta îmi poate veni în ajutor și îmi poate răspunde la toate întrebările pe care le am, cu privire la subiect.

Astfel, am început să visez din nou la mansarda mea de vis.

Renovare

Iluminare

Ventilare

Sigur, va fi nevoie de o renovare serioasă a podului.

Am găsit în ferestrele VELUX, răspunsul indubitabil la transformarea podului meu într-o cameră la mansardă.

Plan

Ceea ce trebuie să determin în primul rând este, ce anume vreau să realizez.

Obiective:

Un loc de relaxare, care să mă inspire. Un loc unde să mă reculeg dar și unde să pot scrie, citi sau lucra în voie, liniștit.

Mansarda poate fi acest loc.

Aceasta trebuie să fie bine ventilată și luminată dar să arate și foarte bine din punct de vedere estetic.

Transformare.

Un nou rând de ferestre, poate transforma podul dintr-un loc al tenebrelor, că vă spun, mi-e și frică să mă gândesc ce anume ar putea fi în podul ăla, într-unul ideal pentru inspirație și creativitate. Casa este destul de veche deși de-a lungul timpului a fost renovată și îmbunătățită de mai multe ori.

În primul rând vreau un spațiu pentru birou, pentru că trebuie să mai și lucrez la calculator iar iMac-ul nu îl pot ține în brațe.

Vreau de asemenea o priveliște plăcută, peste valea care se află în fața casei mele.

Trăiesc într-un cartier destul de liniștit iar din acest punct de vedere, casa mea e un fel de casă de vis. O mansardă însă ar da o cu totul altă valoare casei mele și ar face-o în același timp mai frumoasă.

Acolo mi-aș pune biroul, un fotoliu și probabil, o canapea și o mică bibliotecă.

Sincer să fiu este suficient, nu vreau să aglomerez mansarda deoarece este doar un refugiu în care să-mi sporesc creativitatea și să fiu inspirat.

So, era un vis.

Mă ridic de pe pat și-mi amintesc că am de scris un articol pentru New York Times (it can happen). Este vorba despre Eminem (I am sort of a fan) și îmi dau seama că nu mai știu nimic despre el, nimic. Nu îmi amintesc o iotă despre artistul meu preferat.

”Ești bun de nimic, Alex, shit man!”

Nu mai pot gândi deloc, cerul nu se vede dar realizez din întunericul care se revarsă în valuri dense peste privirea mea că, e noapte.

Nope, nu e, ies afară și e altă lume.

Eram în pod. Un loc ideal pentru a găsi acel gram de inspirație pentru a scrie articolul carierei mele iar podul meu e înecat în întuneric.

Mă întorc în pod cu o foaie de hârtie în mână că nu știu unde este laptopul. Probabil a ars în vreunul din colțurile podului meu, că un fum teribil mă sufocă și scoate și plămânii din mine. Sunt prins în chingile acestui pod ce mă constrânge la negândire și vreau să evadez.

Încercând să scap, mă grăbesc bâjbâind, cu mâinile căutând o ieșire dar nu pot. Un aer îîmbâcsit de milenii închis îmi dă impresia unui mormânt împuțit. Un frig șiret și insinuant mi se strecoară în oase și teama, oh teama, îmi scrijelește oasele de fiecare fărâmă de curaj pentru a nu putea striga.

– Eliberați-mă, sunt viu, vreau doar să scriu.

Nimeni, podul este plin de zombi și încep să alerg către nicăeri.

Acesta este momentul în care una dintre arătări mă prinde de umăr și mă trage spre ea.

Gura creaturii se repede spre capul meu și foamea de creier i-o simt în puturoasa aia de gură. Miroase a viermi.

Sunt plin de vomă și nu pot fugi. Alerg pe loc și lumea pare a se sfârși pentru mine. Nu pot fugi, realizez că s-a sfârșit…

Credeți?

Heh-heh…

Bag mâna înbuzunar și găsesc telefonul. Apăs pe ”Apelare” și sună. Ciudat, 0268402740 este singurul număr de telefon din agendă.

Zic, ”dă-i, e singura scăpare!”

Îmi răspunde cineva.

”Alo, suntem VELUX (chiar și pe Facebook). Și imediat podul meu se transformă într-o mansardă perfect luminată.

Îmi regăsesc inspirația și scriu articolul.