Află Acum dacă Iubești sau Ești Iubit(ă) cu Adevărat

Salutare tuturor!
Revin azi cu un nou editorial pe un subiect foarte drag mie.
Iubirea.

Adesea se spune că iubirea e un dar.
Paradoxal este însă faptul că se pretinde și că eliberează.
Asta mă miră deoarece am încredere în inteligența oamenilor, fie că vorbim de inteligența lor intelectuală fie de cea emoțională.
Iubirea înseamnă libertate, acceptare și respect.

Din perspectivă pur obiectivă, libertatea nu are nici cea mai mică legătură cu iubirea.
„Iubirea te pune în lanțuri!” Spun eu.
Iubirea tocmai asta este, acceptarea lanțurilor.
Cei care vor libertate în timp ce susțin că iubesc, mint. Toți.

Perspectiva egoistă

Iubirea înseamnă libertate, acceptare și respect.
Ceea ce vor cei care susțin cele de mai sus să spună este că dacă iubești, accepți orice din parte celui pe care îl iubești.
Cei mai mulți dintre aceștia vor limite și granițe în timp ce spun că iubesc.
În realitate, ceea ce vor să spună este lasă-mă să fac ce vreau, cu cine vreau, când și cum vreau dacă mă iubești, asta în timp ce-și acuză partenerii sau partenerele că îi șantajează recte că le „șantajează emoțional.
Chestia cu „respectul” e băgată pentru a masca egoismul afirmației.

Perspectiva iubirii adevărate

Deja am spus că iubirea te pune în lanțuri.
Iubirea adevărată este în realitate sacrificiu personal de dragul celuilalt.
Aparent, asta susține ideea celor de mai sus „mă iubești, mă accepți așa cum sunt, că EU TE IUBESC”.
În realitate, nici pe departe.
Atunci când iubești EVIȚI SĂ-I CAUZEZI DURERE celui sau celei pe care îl respectiv pe care o iubești, DIN PROPRIE INIȚIATIVĂ, pentru că vrei TU să îl/o vezi fericit(ă) mereu și dacă îl/o vezi în pericol te pui în fața lui/ei.
Este atât de simplu, nimic mai mult.
După părerea mea în momentul în care unul din parteneri vine cu ideea de limite sau granițe, relația este compromisă din punct de vedere emoțional și trebuie oprită.
Vedeți voi, eu cred că iubirea nu este despre subiectul iubirii noastre, ci despre noi.
Astfel când iubim facem totul să-i fie bine subiectului iubirii noastre.
Când iubim toate deciziile noastre ajung să se lege intrinsec de persoana pe care o iubim.

În esență, după părerea mea cei care pretind că iubesc și vor limite în realitate se iubesc doar pe ei înșiși dorind în același timp și „să mănânce prăjitura dar să rămână și cu ea”.
Ăștia sunt bravii exponenți ai proverbului „ce-i al meu e al meu, ce e al tău e tot al meu”.
De aceea iubirea împărtășită e atât de frumoasă, pentru că este însăși definiția lui Dumnezeu (cel creștin), abnegație de sine la puterea a doua. Nimic nu e mai răvășitor de atât, ne amintim Romeo și Julieta. Este atât de simplu, nimic mai mult de atât.
Sacrificiu din proprie inițiativă, abnegație de sine.

Adevărul este că evoluăm și în mod natural conceptele evoluează și ele, se schimbă. Observăm însă distorsiunea care are loc în gândirea unora.
Mă iubești, mă lași liber.
Mă lași liber(ă) pe mine că dacă nu, țip că ești posesiv(ă) în timp ce eu te iubesc.

Două persoane se văd, se simt atrase una de cealaltă din orice punct de vedere și își dau întâlnire o vreme.
Acum, fiecare se poartă impecabil cu celălalt și astfel iubirea amândurora crește, cei doi dezvoltă o armonie ce rivalizează cu soarele, de aceea se numește iubire.

Într-o seară după ceva timp de întâlniri, ea îl invită la cină.
La masă în bucătărie, după cină, în pragul ușii ea ridică privirea și îl vede, chiar îl vede.

Buzele lor se apropie și un sărut îi împinge în frigider.
„Bum!” Zice el.
„Din cauza vitezei!” Zice ea.
Un râs pe buzele lor și ea ajunge pe masă.
Farfuriile mândre și goale, încă martore ale delicioasei cine încep să se zdrobească neîndurător împăcate de podea. Cioburile lor par a spune:
„Iubirea merită! E un sacrificiu mic pentru noi.”
În zilele și lunile care trec cei doi nu se mai satură unul de altul și fac totul împreună în fiecare zi. Iubirea lor e mare și merită.

După o perioadă unul dintre ei îi trimite semnale celuilalt cum că ar cam fi vremea să treacă la treburi mai serioase, adică e mișto așa să ne jucăm de-a iubirea, dar și fizicul ăsta impecabil are un termen de valabilitate în raport cu atracția pe care o emite în jur și în plus burtica a început să se vadă, că deh, rodul iubirii…

În felul acesta cei doi ajung la starea civilă și la biserică și mare bairam, distracție mare și mireasa furată.
Iubirea lor e reînnoită și cei doi pleacă în luna de miere, o lună, Paris. Sunt minunați împreună și ei știu asta, este și unul din motivele care i-au determinat să se căsătorească.

Aceștia se întorc acasă și joburi diferite, ea gravidă și naște. Un băiețel și o fetiță, gemeni, neasemuiți.
Totul e minunat, au lumea lor, dar iată cum curând copii aniversează 3 ani și părinții lor se ceartă în bucătărie din cauza lipsurilor.

Încă un an trece și cei doi își vorbesc din ce în ce mai „răstit”.
Unul din ei își amintește cum s-au întâlnit prima dată. Își amintește sclipirea din ochii ei și zâmbetul lui tăcut. Fiorul îi pătrunde în suflet și i-l rupe.
„Cum am ajuns așa? Te iubesc! Nimic nu mă va îndepărta de tine. Voi face totul ca familia noastră să rămână împreună!” Își spune.
Dar e greu.

Tot căutând căi de rezolvare, își dă seama că, celălalt se comportă diferit și începe să-i găsească scuze.
„Stresul, supărările, lipsa banilor. Acestea trebuie să fie cauzele.” Își spune în timp ce lacrimile îi scaldă încă o dată obrajii.
De aceea decide să-i vorbească.
Ajung din nou în bucătărie, tărâmul luptelor lor.
Armagedon-ul lor, tărâmul iubirii.
„Să fie azi lupta finală, să fie aceasta ziua când familia noastră își va recăpăta unitatea? Ah, iubire, te iubesc atât!” Își spune, dar ajunși față în față, află că lucrurile sunt mai grave decât își imagina și că nu a văzut sau nu a vrut să vadă.
„Ascultă iubire, există o limită, am nevoie de spațiu.” I se spune.
„În ultimul timp te porți cam ciudat, iubire.
Ai pe altcineva?
Am nevoie de îmbrățișarea ta, de căldura ta, de aerul tău că mă sufoc.” Zice în timp ce tânjește după o îmbrățișare.

„Vezi, despre asta e vorba, am nevoie de spațiu, mă sufoci.” Zice celălalt.
Există limite. Trebuie să înțelegi asta. Suntem de atâta timp împreună. Am nevoie de respect.
Am nevoie de libertate, m-ai îngrădit cu așa-zisa ta iubire. Posesivitatea ta mă omoară. Am nevoie de o perioadă de liniște.
Am nevoie să mă regăsesc, să aflu care e drumul meu.” Spune și pleacă de acasă.

Singurătatea umple casa dar acceptă.
Câteva săptămâni trec și sunt din nou împreună.
De data asta decide să ia atitudine. Iubirea e bună dar binele copiilor e mai presus de ei. Așa că îi spune:

„Iubire uite, m-am gândit bine.
Am avut nevoie de tine și ai plecat, singurătatea m-a pus pe gânduri și mi-am dat seama că te-ai schimbat.”
„Nu m-am schimbat deloc. Ai știut de la început cum sunt și m-ai acceptat așa.” Vine replica imediat.
„Ce? Eu nu te-am știut așa, te-ai schimbat.”
„Nu m-am schimbat!” ascultă replică după replică și tensiunea i se adună în piept, îi vede buzele mișcându-i-se dar nu poate înțelege o vorbă. Un fior rece îi străbate spatele și-i lovește în piept moment în care rupe tăcerea:
„Gata!” Zice ridicându-se în picioare.
„Am înțeles ce vrei, libertatea înapoi. Poți pleca definitiv.
Eu nu accept așa ceva și nu sunt de acord să fiu umbrela ta la vreme rea dacă ție nu îți pasă de mine.
Nu mă iubești, asta e, ne despărțim. Copii au nevoie de un mediu armonios și de noi doi împreună, dar fie cum vrei. Eu vreau să ne fie bine împreună. Tu vrei libertate” Îi zice.
Se despart.
După o vreme îi e clar că nu poate sta în singurătate și că iubirea îi e prea mare așa că decide să se sacrifice. Se întâlnesc și-i acceptă toate condițiile.
La scurt timp află că are pe altcineva și despărțirea e iminentă sau așa crede. Însă acceptă și condiția asta, din iubire…
Durerea e prea mare însă și decide să îi pună capăt. Așa că se sinucide.

„Bam!” Asta e iubirea?
Cine a greșit?
No, cu „amândoi…” nu merge.
Unii ar spune:
„E clar, a expirat iubirea, au trecut 3 ani și e normal să se întâmple asta.”
Ce e iubirea?
Sau este asta întrebarea corectă?

După părerea mea în iubire nu există dezvoltare individuală ci doar în cadrul cuplului, nu există libertate separată de subiectul iubirii tale.
Iubirea e un lipici care ne sudează împreună și ne izolează de ceilalți într-un cocon. Prin iubire devenim o singură persoană, sexualitatea ajutând doar la descrierea acestui concept.

Aceia care pretind că iubirea eliberează, acuză o dorință de control din partea celui/celei pe care pretinde că îl sau o iubește.

Iubirea nu e despre controlul asupra celeilalte persoane ci despre cedarea controlului asupra propriei noastre persoane subiectului iubirii noastre pe baza încrederii.
Dorința de libertate e un abuz asupra acestei încrederi.

Iubirea e diferită de la o persoană la alta, dar asta nu înseamnă că principiul iubirii se schimbă odată cu asta.

„Iubirea înseamnă libertate, acceptare și respect.”
Bă, nu pot nega că sună bine, dar doar asta face, gâdilă la timpane.
Din punctul meu de vedere teoriile similare cu aceasta definesc mai degrabă eșecul conștiinței decât iubirea.
Nu poți să iubești și să vrei să fii liber în același timp. Când iubești tânjești să aparții.

Ce e iubirea din punctul tău de vedere? Cum crezi că se manifestă ea azi și care sunt motivele pentru care relațiile se destramă atât de rapid în societatea noastră modernă?